Sătenii din satul Vânători întâmpină nou-veniţii cu vorbe care te duc cu gândul la satele de munte, răsfirate şi izolate: „Dar de unde aţi aflat de noi?" Cuvinte ciudate. Din Bucureşti în Vânători ajungi în jumătate de oră şi asta pe timp de iarnă. De la Afumaţi o iei drept spre Petrăchioaia, apoi faci stânga la capătul satului, mai mergi vreo patru kilometri şi ai ajuns în Vânători. Încă de la intrare în Petrăchioaia peisajul se schimbă.

Grămezile de pe marginea drumului sunt mai mari cu fiecare kilometru parcurs, iar aproape de intrarea în Vânători aproape că se transformă într-un tunel. Cele două ziduri de zăpadă care flanchează drumul lasă din ce în ce mai puţin loc între ele şi deja depăşesc maşina în înălţime. Prima casă din Vânători - cum intri, pe dreapta, e a bătrânilor Marin şi Smaranda Pieleanu. În spatele casei, un nămete s-a ridicat până la streaşină şi sub el se mai vede doar o uşă şi jumate din fundul maşinii.

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!„, spune bătrâna, poetic, şi arată spre câmpul de un alb orbitor din spatele casei. Spune că a întâi a venit ninsoarea, cu vânt şi viscol, apoi le-au dat bătăi de cap nămeţii şi apoi s-a luat curentul.

„Norocul nostru că am avut mâncare, că altfel...Nimic n-a intrat, nimic n-a ieşit din satul ăsta, două zile. Dar 40 de ore n-am avut lumină, n-am avut pâine în sat. Abia miercuri s-a deszăpezit drumul, de-aţi putut intra acum. Dar în spatele casei noi trebuie să ne curăţăm, şi-am chemat băieţii ăştia", spune femeia şi arată spre trei bărbaţi care au abordat cu curaj nămeţii de două ori mai înalţi ca ei. Dar lopeţile lor par linguriţe în lupta cu muntele de zăpadă bătătorită de vânt, ger şi ploaie îngheţată. Albul a înghiţit, ca o lavă, maşini, utilaje, tractoare, coteţe de animale.

Drumuri înghiţite de zăpadă

Următorul sat după Vânători este Gagu, care ţine de comuna Dascălu. „Mergeţi vreo patru kilometri, tot înainte, cum ieşiţi din Vânători", spune nea Marin. Dar varianta „tot înainte" iese din schemă cum ajungi la capătul satului. Pe grămadă de aproape trei metri de la capătul satului stă şi priveşte în zare nea Constantin Florea. Hainele-i miros a oi, dar nici urmă de vreuna prin preajmă. Nea Florea cară o legătură de crengi, trebuie să-şi refacă rezerva de lemne: „Nu mai am pâine, am adunat nişte crăci să-mi fierb o mămăliguţă", spune bătrânul de 64 de ani. Spune că în cursul dimineţii a fost un excavator, dar după ce-a aruncat în lături vreo 10 cupe, a făcut cale întoarsă. „A zis că i s-a terminat motorina. De noi e cum e, dar d-ăştia din Creaţa e vai ş-amar".

Într-adevăr, undeva în dreapta, pe un deal la fel de alb ca împrejurimile, se vede un pâlc de case, o biserică şi nişte clădiri în construcţie. Drumul spre Creaţa e perpedincular pe cel principal. „Se face la dreapta undeva mai faţă. Dar acum nici nu se mai vede unde era", spune nea Florea.
Pe pustiul alb apar în depărtare două siluete. Doi tineri cară, într-o paporniţă de rafie, o unitate de calculator. La Creaţa, unde stă unul dintre ei, nu e curent. „Sunt prinşi acolo ca-n capcană. Lumea deja se vaită că nu mai are pâine, că nu poate intra nicio maşină", spune unul dintre tineri. Sunt excavatoare care sapă la intrarea dinspre satul Dascălu şi-ar mai avea vreo 800 de metri până la Creaţa. Cel puţin aşa promit, prin telefon, oficiali ai primăriei Dascălu.

Dar deocamdată, la Creaţa nu se poate ajunge decât pe de-a dreptul, pe câmp. În mod normal, ar fi un drum de vreo 15 minute până la prima casă. Aşa, prin nămeţi, durează cam 40 de minute şi chiar mai mult, dacă nimereşti în porţiuni unde zăpada de-un metru nu e bătătorită şi te afunzi până la brâu. Şi-atunci te întorci şi iar vezi semnul - din capătul şoselei care nu mai există - şi care-ţi urează, parcă-n batjocură, „Drum bun".