După instaurarea dictaturii lui Lenin, acesta a visat să extindă incendiul revoluţionar în Europa, apoi în întreaga lume. Acest vis răspundea, întâi şi întâi, faimoasei devize „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" din Manifestul partidului comunist al lui Marx.

Visul comu­niş­tilor corespun­dea şi unei im­pe­rioase necesi­tăţi: revoluţia bol­şevică nu se putea men­ţine la putere şi dezvolta dacă nu era protejată, susţinută, reluată prin alte revoluţii în ţările cele mai avansate - Lenin se gândea mai ales la Germania, cu proletariatul său foarte organizat şi formi­dabilele sale capacităţi indus­triale. Această necesitate conjuncturală s-a transfor­mat curând într-un veritabil pro­iect politic: „revoluţia mondială".

Înfrângerea Ger­maniei im­periale şi a Austro-Ungariei a provocat în Europa un cu­tremur politic însoţit de un enorm vârtej revolu­ţio­nar. În Germania, încă înain­te de capitulare, se răscoală flota de război. În decembrie, 1918, Rosa Luxem­burg şi Karl Lieb­knecht, în fruntea gru­pului Spartakus, părăsesc Partidul Social-Democrat şi fondează Partidul Comunist German. În ianuarie 1919, spartakiştii declanşează la Berlin o in­surec­ţie, înăbuşită imediat de guvernul ­social-democrat.

„Republici sovietice" în Germania

Au fost instaurate „republici sovietice", întâi la Bremen, apoi în Bavaria. Pot fi consi­derate aceste „republici ale Con­siliilor" (în sensul de „sfaturi" - soviete) apariţii spontane? „Modelul" exista de cel puţin un an: statul creat de Lenin. La fel şi ideo­logia, ca şi modul de acţiune. Oricum, au fost efemere, marcând totuşi începutul unui şir de revoluţii de esenţă comunistă. Primul stat după Germania unde s-a aplicat formula Kominternu­lui a fost Estonia, invadată la 18.11.1918 de două divizii ale Armatei Roşii, în furgoanele căreia au sosit şi membrii unui guvern comunist, alcă­tuit în Rusia sovietică. Tru­pele sovietice au fost stopate şi s-au retras, dar urmele ocupării unor localităţi estoniene sunt îngro­zitoare.

Atentat împotriva regelui Bulgariei

După Estonia, i-a venit rândul Bulgariei să cunoască o epocă de pronunţată instabilitate. Între 1923-1925, vecinii noştri s-au confruntat cu atentate cu bom­bă şi asasinate politice în serie. În iunie 1923, a fost omorât pri­mul-ministru Alexander Stam­buliiski, înlocuit cu Alexander Ţankov. În septembrie, comu­niştii au organizat o răscoală, reprimată cu duritate după o săptămână. Partidul a schimbat atunci tactica, trecând la acte de terorism. La începutul anului 1925, a fost atacat  sediul unei subprefecturi, eveniment soldat cu patru morţi. După trei zile, la 11 fe­bruarie, în plin centrul Sofiei, a fost comisă o crimă mon­struoa­să, cu pronunţat sub­strat politic: uciderea lui Nikola Milev, depu­tat şi jurnalist care, pe lângă funcţia de director al ziarului „Slovet", era şi preşe­din­tele Sin­dicatului ziariştilor bulgari. La începutul lunii aprilie, conspira­torii au încercat să lovească la vârful puterii orga­nizând un atentat împotriva monarhului însuşi. Ca prin minune, tenta­tiva de regicid a eşuat, Alexandru I scăpând cu viaţă. Şansa l-a ocolit, din neferi­cire, pe genera­lul Kosta Gheor­ghiev, un apro­piat al regelui, ucis la 15 aprilie. A venit apoi cel mai izbitor dintre episoa­dele acelor ani de violenţă politi­că în Bulgaria. La 17 aprilie, în timpul funeraliilor generalului Gheor­ghiev, în catedrala Celor Şapte Sfinţi din Sofia o îngrozi­toare explozie a provocat prăbu­şirea cupolei: au fost număraţi o sută patruzeci de morţi între care paisprezece generali, şaispre­zece ofiţeri superiori, trei depu­taţi. Potrivit lui Victor Serge, atentatul fusese organizat de secţia mili­tară a partidului comunist.

După alte surse, comanditarul dina­mi­tării catedralei era Meir Trilisser, şeful secţiei pentru străinătate a Cekăi, apoi vice­preşedinte al GPU, decorat în 1927 cu ordinul „Drapelul Roşu" pentru servi­ciile aduse. În anii '30, Trilisser a fost unul dintre cei 10 secretari ai Komin­ter­nu­lui, controlând activitatea aces­tuia din partea NKVD. Prin­tre „alte surse" se află Arkadi Vaks­berg, autorul volu­mului „Hotel Lux" (apărut, în tradu­cerea Mihaelei Zoicaş, la ed. Huma­nitas, în 1993), com­petent cer­cetător al arhivelor secrete, care afirmă că „figura ade­văra­tului stăpân al Komin­ ternului din timpul întregului deceniu al patrulea, omul care a fost con­comitent membru al Comite­tului Executiv, al pre­zi­diu­lui şi al secretariatului Kominter­nului" a fost Meier Trilisser. Bolşevic încă din 1901 (avea pe atunci 18 ani), Trilisser a ajuns să ocupe, în 1921, un post înalt în Ceka (şeful secţiei pen­tru străinătate); patru ani şi câteva luni mai târziu, el deve­nea vicepreşedinte al GPU. Din­tre numeroasele acţiuni puse la cale şi executate de agen­ţii din subordinea lui amintim: dina­mitarea catedralei din Sofia, unde se aflau regele Bul­gariei şi întreg Guvernul. În 1927, Trilisser a fost decorat, între altele, pentru „devotamen­tul său faţă de cauza revoluţiei". La 2 februa­rie 1940, decoratul cu „Dra­pelul Roşu" şi-a încheiat în subtera­nele de la Lubianka glo­rioasa carieră de călău, con­spi­rator şi diversionist, primind din partea idolului său, Iosif Vissario­novici Stalin, un cadou fierbinte sub forma unui glonţ în ceafă. Deve­nise, între timp, „spion japonez şi britanic".