Marele regizor grec Theo Angelopoulos, mort de curând într-un accident rutier, fiind călcat de un motociclist în timpul filmărilor, a avut strânse relaţii cu cinematograful românesc. Ba, mai mult, în celebra sa peliculă „Privirea lui Ulise", filmată în bună parte în ţara noastră, le aduce un omagiu pionierilor cinematografului românesc: fraţii Manakia.


Superbul film al lui Angelopoulos este, după cum promite şi titlul, o „Odisee" modernă. Noul Ulise, interpretat de superstarul american cu mamă româncă, Harvey Keitel, pleacă în căutarea unui film al fraţilor Manakia, cei doi aromani întemeietori ai cinematografului balcanic. Regizorul a venit în 2005 la Bucureşti pentru a sărbători împlinirea a zece ani de la filmările din România, bucurându-se cu atât mai mult cu cât „Privirea lui Ulise" a fost printre cele mai premiate filme ale sale, câştigând Premiul FIPRESCI şi Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Cannes. Cu acea ocazie a povestit presei din România câteva întâmplări de la filmare, dar a dezvăluit şi câte ceva din crezul său artistic.

Lenin în voiaj pe Dunăre

Unul dintre momentele cele mai interesante din film este cel al plimbării unei statui dezmembrate a lui Lenin ( pentru că acţiunea se petrece în primii ani de după căderea comunismului) pe Dunăre. Capul uriaş al statuii, creată de scenograful Ştefan Antonescu, era aşezat la pupa, iar picioarele la provă. Scena fost filmată de la la Sulina către Tulcea, pe malul Dunării. Iată ce povestea Angelopoulos. „Pentru ca această secvenţă să fie foarte puternică, trebuia ca să arătăm impactul lui Lenin asupra populaţiei. Şi atunci, oamenii din echipa noastră, în frunte cu unul dintre asistenţii mei români de regie, Mircea îl chema (Mircea Manole n.n), au bătut pe la uşile celor care locuiau în casele şi blocurile de pe malul Dunării. S-a adunat lumea ca la urs. Mii de oameni s-au înghesuit pe mal, în timp ce alţii priveau de la ferestre sau balcoane. Unii nu au priceput că e vorba doar de un film şi au crezut că îl aducem înapoi pe Lenin, să-l punem la loc. Nu ştiu ce au gândit, poate că se reinstaurează comunismul sau cam aşa ceva. Oricum, emoţia oamenilor a fost absolut autentică. Unii au izbucnit în plâns, în timp ce alţii au căzut în genunchi, cu faţa la pământ, şi au început să-şi facă cruce. Este una dintre cele mai puternice scene din film şi una dintre favoritele mele."

Ceea ce nu a apărut în film, din motive de spaţiu, a fost o scenă tăiată la montaj, dar foarte „grăitoare", în care în care se arăta că în „burta" lui Lenin îşi făcuseră sălaş mai multe familii de ţigani, bărbaţi, bătrâni, femei, copii, care încercau să ajungă ilegal în Occident, vasul cu statuia plecând de la gurile de vărsare ale Dunării către izvoare, astfel ca „duhul" comunismului să bântuie prin toată Europa.

Trei epoci, într-un cadru de 16 minute tras dintr-o singură dublă

Una dintre mărcile stilistice ale lui Angelopoulos este filmarea în cadre lungi, uneori chiar foarte lungi, în care timpii se amestecă. Regizorului îi plăcea să se joace cu timpul, aşa că într-un singur cadru apăreau şi trecutul şi prezentul, iar uneori chiar şi viitorul. „Nu-mi place să tratez istoria într-un mod linear, cronologic. Ceea ce le reproşez cărţilor de istorie este că nu prezintă faptele într-un mod să-i spunem dialectic. Trecutul nostru nu este ceva mort şi îngropat, ci trăieşte în foarte bună măsură în noi. Timpii nu sunt separaţi, ci curg unul din altul. Trecutul istoric nu aparţine doar strămoşilor noştri, ci şi nouă pentru că el continuă să ne afecteze. Din nevoia de a înfăţişa astfel istoria s-a născut o abordare cinematografică pe care, fără să mă dau mare, o consider unică în istoria acestei arte. Prezentul convieţuind cu trecutul în acelaşi cadru tras dintr-o singură dublă."

O astfel de scenă a fost filmată în Gara de Nord, scenă în care se amestecau trei epoci. Personajul lui Harvey Keitel ajunge la Bucureşti, pe urmele fraţilor Ianaki şi Milton Manakia, coboară din tren în gara aşa cum arăta ea în anii '90 însoţit de o tânără (interpretată de Maia Morgenstern) şi dă nas în nas cu mama lui pe când aceasta era fată, înainte deci de a-l avea pe el, acţiunea sărind brusc în Bucureştiul interbelic, cu toate elementele de scenografie şi machiaj (scenografia Ştefan Antonescu, machiajul Mircea Vodă) pe care le implică acest lucru, cu trăsuri, cai, maşini şi haine de epocă. Iar pe nesimţite, la un colţ de stradă, personajul se întâlneşte cu el însuşi când era copil, de mână cu mama, în 1945. Străzile erau pline de soldaţi români întorşi de pe front. În viteză apare un camion plin cu soldaţi ruşi, înarmaţi cu acordeoane, vodcă şi steaguri roşii. Trei epoci într-un cadru de 16 minute, în care au fost folosiţi mai bine de 1500 de figuranţi, tras dintr-o singură dublă. Iar dacă ne gândim că armata roşie reprezenta bolşevismul, într-un fel, din acel cadru făcea parte şi timpul imediat următor, cel al instaurării comunismului în România.

Sigur că astfel de scene filmate dintr-o singură dublă, fără posibilitatea de a mai fi corectate ulterior, presupuneau o muncă titanică de organizare de filmare şi de repetiţii conduse de regizorii secunzi, Emil Zlotea şi Mircea Manole. De pildă, secvenţa din Gara de Nord a fost pregătită timp de trei săptămâni de Mircea Manole pentru ca să poată fi perfectă la primul şi singurul „motor". Uneori se întâmpla ca, deşi totul era pregătit impecabil, Angelopoulos să nu vrea să filmeze pentru că nu ploua. El filma doar în „regim", adică în zori de zi sau în amurg, şi doar pe ploaie naturală, neacceptând artificii tehnice gen ploaie artificială. Iar Angelopoulos avea răbdare, aşteptând uneori luni de zile ca să vină nu orice ploaie, ci doar acea ploaie de care avea nevoie, de una mocănească, aşezată.

„Mai pot încă vedea?"

Asemeni fraţilor Manakia, care au fost martori curajoşi ai timpului lor, filmând, adeseori riscându-şi viaţa, secvenţe de război, regizorul grec şi-a pus arta în slujba semenilor săi. Exprimând într-o frază mesajul filmului lui, The Angelopoulos le-a spus cinefililor români că „Privirea lui Ulise" este cu adevărat o poveste despre „vedere", despre ochii conştiinţei: „Ca şi istoria zbuciumată a secolului XX, filmul meu începe şi se termină la Sarajevo. Flacăra primului mare război a izbucnit la Sarajevo şi tot acolo s-a declanşat şi ultimul. Întrebarea mea este: învăţăm oare ceva din istorie sau tot sângele a curs degeaba? Privirea mea este acum mai limpede? Mai pot încă vedea? Mai am ochi de văzut? Văd bine? Sau eu, Ulise cel nou, am călătorit degeaba?"