Spectacolul este unul foarte amplu, o „simfonie", cum îi place regizorului să o numească, care pune în acest moment bine ales întrebarea: ce fac oamenii acum, când „sfârşitul lumii e aproape"? (aşa cum se intitulează prima parte a dipticului). Sigur că noţiunea de sfârşit se pune pentru fiecare dintre personaje altfel: sfârşitul fizic iminent pentru cei bolnavi de SIDA, sfârşitul unei iubiri, ajungerea la capătul puterilor, pierderea speranţei sau pierderea credinţei. Piesa lui Tony Kushner (formată, de fapt, din două scrieri distincte), considerată de critica de peste Ocean printre primele 10 texte ale secolului XX, vorbeşte despre toleranţă şi intoleranţă, despre ticăloşie, minciună, iubire şi, una peste alta, despre viaţă şi moarte. Textul are cu siguranţă şi o importantă dimensiune mistică. Încă din prima scenă ni se dă practic tema.

Un tânăr homosexual evreu vrea să vorbească cu un rabin despre problema lui şi i se spune scurt: „Băiete, dacă vrei să te spovedeşti, caută un popă, la noi nu există iertare, la noi totul e vinovăţie." Iar vinovăţia îi aşteaptă pe toţi la fiecare colţ: vinovăţia celui care-şi părăseşte iubitul pentru că nu suportă să-l vadă murind, vinovăţia celui care contribuise decisiv la moartea cunoscutei spioane comuniste Ethel Rosenberg, vinovăţia soţului care nu-i poate spune soţiei că e homosexual, vinovăţia soţiei că nu-şi poate satisface bărbatul, vinovăţia mamei că nu şi-a putut apăra fiul de brutalitatea tatălui, vinovăţia evreului, vinovăţia mormonului, vinovăţia republicanului, vinovăţia democratului, vinovăţia comunistului, vinovăţia homosexualului, vinovăţia heterosexualului, vinovăţia medicilor, vinovăţia îngerilor pentru că nu l-au putut ţine aproape pe Dumnezeu, care, dezgustat de tot şi de toate, şi-a luat câmpii şi a părăsit şi Raiul, şi Pământul, vinovăţia Creaţiei faţă de Creator, dar şi vinovăţia Creatorului faţă de Creaţia pe care a abandonat-o. „Tipul ăsta, Dumnezeu, ar trebui dat în judecată, că a plecat şi ne-a lăsat pe toţi aici, singuri", le strigă profetul aflat între viaţă şi moarte îngerilor.

Şi, deşi întreaga lume pare a se zvârcoli în convulsiile morţii, mesajul încearcă să fie unul optimist (pe cât se poate într-o lume pentru care mântuirea nu există): „Vom încerca să trăim aşa cum putem şi nu vom părăsi Pământul ăsta şi oraşul ăsta". Un fel de „Vom trăi, unchiule Vania".  Sigur că Dumnezeul lui Cehov este unul mai îndurător decât cel al lui Kushner, în sensul în care le promite pravoslavnicilor nefericiţi pe Pământ o soartă mai bună pe lumea cealaltă, lucru  care este, dacă nu chiar morfină, măcar un algocalmin acolo, capabil să-ţi alunge pe moment durerea. Personajele lui Kushner trebuie să înveţe să trăiască în toate vieţile posibile cu propria vinovăţie, care nu are de gând să plece vreodată de la ei.

Actori de cinci stele

Textul lui Kushner este extrem de ofertant pentru actori, desigur cu condiţia ca aceia să fie nu doar buni, ci de excepţie. Iar montarea lui Victor Ioan Frunză scoate la rampă nişte actori care fac o performanţă rarissimă. Lucru cu atât mai încântător cu cât mare parte dintre ei sunt foarte tineri, nu chiar debutanţi, dar nici departe de primele roluri profesioniste. Unii dintre actori joacă mai multe personaje, conform „didascaliilor" lui Kushner.  „Grădiniţa" de actori este condusă cu maximă precizie de directorul de scenă şi aproape că nu-ţi vine să crezi că jocul lor nu are nici măcar o singură fisură, pretenţie pe care nu o ai în general decât de la cei mai mari actori şi uneori nici de la aceia.

George Costin este devastator în Prior Walter, bolnav de SIDA în fază terminală, părăsit de iubitul lui, dar „îndrăgostit" de Înger. Sorin Miron, deşi are trei roluri de mai puţină întindere, este excelent în Belize, asistenta medicală travestită, poate singurul personaj cu un suflet cu adevărat bun. Adrian Nicolae este de nota 10+ în Louis Ironson, cel măcinat de tot soiul de culpe, că e homosexual, că e evreu, că are simpatii politice de stânga, că şi-a lăsat baltă iubitul când acela avea mai multă nevoie de el, că şi-a refăcut cam repede viaţa, nehotărându-se care dintre aceste pete pe conştiinţa sa este cea mai mare. Alexandru Ion este excepţional în rolul avocatului mormon, gay-ul îmbrăcat în haină de lup moralist, care nu suportă să audă o înjurătură, dar trăieşte în minciună. Ieşirea  pentru scurtă vreme din „dulap" îl eliberează de ipocrizie, dar aerul libertăţii e prea tare pentru el. Nicoleta Hâncu este o lumină în înger şi-n asistenta medicală, în timp ce Cristiana Răduţă face un superb rol de compoziţie în Harper, nevasta neglijată de soţul homosexual, care şi-a găsit refugiul în antidepresivele dătătoare de dulci fantasme.