Moise Stanca este maistru la Metrorex Bucureşti de aproape 40 de ani. La 34 de ani, şi-a îngropat nepotul şi, alături de miile de bucureşteni care au ieşit în stradă împotriva regimului Ceauşescu, a sperat că vor veni vremuri mai bune. Totuşi, la 22 de ani de la Revoluţie, spune, pe un ton domol, că... "era mai bine înainte".

În 21 decembrie, Nicolae Ceauşescu chema oamenii la un miting de sprijin, după ce se întorsese din Iran şi aflase despre răscoala de la Timişoara. Mitingul se transformă repede într-un protest, iar după-amiaza, încep represiunile asupra protestarilor. În 22 decembrie, oamenii ies din nou în stradă. Moise Stanca fusese în tură de noapte, dar auzise deja despre ce se întâmplase în 21, de la colegii de la staţia de metrou Universitate. În noaptea aceea, maistrul lucrase la staţia de metrou Eroilor şi încercase să-i sune pe colegii lui, însă nu mai mergeau telefoanele. Zvonurile că teroriştii se adăposteau în magistralele de la metrou erau în floare. Moise Stanca îşi aminteşte cum unii din colegii lui au fost obligaţi să scoată de la metrou cadavrele unor femei, împuşcate că ar fi fost teroriste.

Să ştii că astăzi se răstoarnă guvernul

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Moise Stanca se întâlneşte cu un prieten, să-şi plimbe împreună copiii. "Astăzi e mare miting, să ştii că astăzi se răstoarnă guvernul", i-a spus prietenul său lui Moise, cu care a convenit să meargă în Piaţa Revoluţiei, la sediul Comitetului Central al PCR.

"Am prins momentul când se aruncau fluturaşii (fluturaşii care îi îndemnau pe oameni să plece acasă,n.r.) din elicopter, chiar la Izvor, noi am trecut prin parcul Cişmigiu, apoi i-am lăsat pe copii într-un părculeţ".

Moise Stanca îşi aminteşte cum erau înşirate pe stradă "maşinile blindate, acoperite cu prelată, pline cu securişti". Pentru că erau mulţi oameni adunaţi acolo, cei doi bărbaţi s-au hotărât să se suie în pomi, ca să vadă mai bine. "Am văzut de acolo când a zburat elicopterul- nu ştiam că e Ceauşescu în el- era o hărmălaie acolo şi am văzut când a apărut maşina aia în care erau Caramitru, Dinescu şi mai mulţi, cu o caravană în spate. Unii vorbeau, unii erau cu steagurile, unii încercau să se suie pe maşini, apoi a început Caramitru să vorbească. Foarte bine organizat totul, se auzea foarte bine staţia. La Comitetul Central, oamenii aruncau cărţi de sus, erau unii cu steaguri, iar oamenii strigau nume: Doina Cornea, Bârlădeanu, cine să facă parte din guvern".

Vederea panoramică n-a durat mult. La un moment dat, cei doi bărbaţi văd la poalele copacilor mai mulţi securişti şi se hotărăsc să coboare, ca să "nu fie ciuruiţi".

Asta e luptă? Asta e revoluţie?

În noaptea următoare, Moise Stanca este din nou de serviciu la Eroilor şi aude "hărmălaie", se duce iarăşi în Piaţa Revoluţiei, unde începuseră din nou "să bâzâie mitralierele". "Hai că iar a început circul!". S-a întors la muncă şi a văzut cum treceau TAB-urile de la Eroilor spre Academiei.

La metrou, circulau în continuare zvonurile cum că teroriştii se ascund în magistrale. "S-a auzit că teroriştii au intrat în Depoul Militari, la Armata Poporului şi în alte staţii. Nu era nimeni. Eu eram de serviciu. Zvonurile se lansau prin televiziune, şefii noştri n-au zis niciodată că sunt terorişti. Cu revoluţionarii ăştia de la 21 Decembrie, ce-au făcut ăştia? Şi-au făcut declaraţii unul altuia că au fost la revoluţie. Mi-au zis şi mie: "Hai, fă-ţi şi tu", dar eu am refuzat. Asta e luptă, asta e revoluţie? Că am stat la metrou şi fac asociaţie?! Şi iau o grămadă de bani", punctează Moise Stanca.

Teroristul de 20 ani, un copil rece

În zilele Revoluţiei, toţi cei ce şi-au pierdut viaţa au fost terorişti. Teroriştii de la Otopeni, teroriştii de la Ministerul Apărării, teroriştii de la metrou, teroriştii de pe străzile Capitalei.

Sorin Ungureanu împlinise 20 de ani în 1989. Îşi dorea să devină bucătar "şi noi îi spuneam ‘mai aşteaptă, mai aşteaptă' şi a venit Revoluţia .... ". Era militar în termen la Ministerul Apărării. În 22 decembrie, a fost trimis mai întâi la locuinţa lui Ceauşescu, pentru că "o devastaseră civilii", apoi întreg comandamentul lui a primit ordin să plece "că atacă Ministerul Apărării Naţionale. 24 de oameni au fost ciuruiţi, prin care şi nepotul meu".

În 26 decembrie, Moise Stanca primeşte un telefon de la un locotenent pe care îl cunoştea. Să meargă la Institutul Mina Minovici să-şi identifice nepotul.

"M-am dus acolo şi nu mi-au dat voie să-l caut. M-a tras deoparte o doamnă şi m-a întrebat: "Ce cauţi?" "Îl caut pe nepotul meu, ştiu că e mort, am primit telefon de la locotenentul major". "Ia-o printre maşinile astea care duc morţii şi răniţii înăuntru- mai mult morţi erau. Îi duceau prin spate. Am mers pe acolo, nu m-a întrebat nimeni nimic. Pe partea cealaltă, erau procurorii. Acolo, am dat numai de cadavre. M-am dus să caut militarii. La unul, am găsit un borcan cu miere- săracul îl luase de acasă de la noi. Am chemat un medic legist să-i vadă dantura- îşi repara dinţii- apoi, după ce l-a spălat o femeie, a venit cu o găleată cu apă, mai mult sânge decât apă, l-am recunoscut. Foarte micuţă era gaura, avea creierul ieşit. a murit pe loc", îşi aminteşte Moise Stanca, care îmi povesteşte că mult timp l-a bântuit imaginea camerelor mari, ticsite cu morţi pe jumătate sau complet dezbrăcaţi. La fel cum l-a urmărit imaginea unei tinere blonde, îmbrăcată în cojoc, care stătea "liniştită" în coşciugul de lângă nepotul lui.