Dacă vrei să vezi cât de mult s-a schimbat România în ultimul secol, trebuie să asculţi amintirile unui om care are mai mult de 100 de ani. Vei avea cu siguranţă o mare surpriză.

„Tradiţia" mersului pe jos spre şcoală

Când îl auzi povestind, mai întâi întâmplări din copilăria lui, zici că şi azi, după 100 de ani, la fel se întâmplă. Ilie s-a născut aici, în Lichitişeni. Ştie exact data - 4 februarie 1906. Nu era şcoală în sat, în acele timpuri îndepărtate. Aşa că trebuia să meargă în alt sat, în Banca, la casa învăţătorului Ion Cârlan. Nu erau şcoli nici în celelalte sate, cele din apropiere de Lichitişeni. Învăţătorul îi primea pe copii în casa lui. Acolo era şcoala. Veneau copii şi din alte sate, pe jos, de la Calapodeşti, din Ruget, din Gheonoaia. Aşa mergeau, iarnă sau vară, pe jos, de acasă până la şcoala învăţătorului Ion Cârlan. „Cinci ani am mers aşa, pe jos, la şcoală", îşi aminteşte azi Ilie Costandache. Fostul şcolar, azi omul de 106 ani. Stă şi se gândeşte. A trecut un secol de atunci, de când mergea el la şcoală, pe jos. Şi vede azi copii, în toată ţara, care pleacă din satele lor şi merg pe jos, mulţi kilometri, până la şcoală. Şi te întrebi ce s-a schimbat în România, de 100 de ani încoace?!

Politica...mereu aceeaşi

Îşi mai aminteşte Ilie Costandache cum erau alegerile în perioada interbelică. Campaniile electorale din anii '30. Asculţi povestea şi ai impresia că totul se repetă şi azi. Cum era în anii '30? Oameni amărâţi prin sate. Ei erau ţinta partidelor politice. Amărâţii primeau de la partide mâncare şi băutură. Aşa se făceau echipe, din cei „cumpăraţi" pe nimic. Echipe de presiune asupra electoratului. Adică trebuia să fii atent cu cine votezi, când te duceai la urnă. Acolo te urmăreau ochi nevăzuţi. Dacă nu votai cu cine trebuie, echipa avea grijă să te însemneze cu cretă pe spate, iar apoi te prindeau la cotitură şi te băteau. „Dacă nu votai cum trebuie, te băteau. Erau echipe care te însemnau, apoi te băteau", îşi aminteşte Ilie cum era atunci. Dar acum?!... Politica. Tot suntem la acest capitol. Vrem să ştim de la Ilie Costandache cum vede el, după mai bine de un secol de viaţă, România de azi. Omul n-are televizor. Dar ascultă evenimentele la radio. Are un aparat lângă el. Aşa că nu e rupt de realitate. „S-o spui drept, fiecare are dreptate în felul lui. Dar noi suntem în urma altor ţări. Binele s-a dus. Omului i-a fost bine când a muncit", e convins bătrânul.

Horele pierdute

Unele lucruri nu se mai repetă azi. Tradiţiile, de pildă. Cum era în tinereţea lui Ilie, când lumea se aduna la sărbătorile mari de peste an. Se făceau hore, tinerii se strângeau, se dădeau în scrânciob. Veneau lăutari de prin alte sate. „Când eram eu flăcău, tinerii din satul meu ieşeau la horă. Era veselie mare. Lumea ştia să petreacă atunci. Acum nu se mai ţin datinile. Toate s-au schimbat. Satul era mai înstărit pe vremea mea, cu oameni de nădejde", zice nea Ilie. Tot repetă cuvintele astea - „toate s-au schimbat"...

Secretul longevităţii

Cum să rezişti atâta timp, prin atâtea regimuri, prin atâtea vâltori ale vieţii? Un secret al lui Ilie Costandache este că „tot timpul am fost stăpânul meu". Lumea de pe-aici, prin satul Lichitişeni, îl ştie pe acest om. Şi de prin alte sate îl ştiu, pentru că Ilie a fost toată viaţa lui meşter mare. Repara orice, de la ceasuri până la butoaie. „Eu n-am lucrat pentru altul de pomană. Mi-a plăcut să am eu, ca să nu cerşesc de la altul. Aşa mi-am făcut eu viaţa". Şi a mai avut nea Ilie o vorbă a lui, de care s-a ţinut toată viaţa - să nu facă rău la nimeni, să fie prieten cu toată lumea. „Tot ce am spus că e bine pentru mine, am făcut. Să nu furi, să nu baţi." Acum are o pensie de 500 de lei, pentru că a lucrat cu acte în regulă, carte de muncă. După un secol de viaţă, 500 de lei pensie.