În ţara în care bătrâneţea este, de cele mai multe ori, asociată cu imaginea vârstnicului bolnav şi neputincios, sărac lipit şi neîngrijit, infirm şi sătul  până peste cap de viaţă, se întrevede firav şi o pătura socială a privilegiaţilor financiar, a acelor  seniori care sunt ajutaţi, contra cost, să  îşi trăiască într-un mod decent ultima parte a vieţii.

Aceştia provin, în majoritate, din familiile românilor bogaţi, care fac performanţă în străinătate şi care îşi permit să cheltuiască în jur de 10.000 de euro pe an, numai ca să-i fie bine "bunicului drag, rămas singur în ţară". 

În Bucureşti, există câteva cămine private de lux, specializate în îngrijirea vârstnicilor, iar profitul acestora este posibil tocmai pentru că afacerea a devenit de nişă.

Dată fiind prejudecata larg răspândită, conform căreia  azilul ar înseamna, de fapt, un abandon din partea familiei, şi nu un centru civilizat care să te ajute să-ţi facă viaţă mai uşoară atunci când nu mai reuşeşti să-ţi duci de grijă singur, rezidenţii sunt minţiţi la început, atât de familie cât şi de cadrele medicale. Cel mai adesea li se spune că se află, pentru o perioadă scurtă, într-un centru de recuperare  sau într-o casă de vacanţă.

Abandonul este, de fapt, un mit fals. Bătrânii sunt sunaţi zilnic de familie, vizitaţi în vacanţe sau de sărbătorile mari, la fel cum s-ar întâmpla şi dacă ar sta singuri, într-un apartament de bloc.

Singura diferenţă constă în faptul că aici, sub supravegherea unui cadru specializat, familiile, care se află la mii de kilometri depărtare de ei, îi ştiu mai în siguranţă. "Dânşii nu-şi mai pot purta singuri de grijă sau, chiar dacă nu au mari probleme de sănătate, suferă de singurătate şi  lipsă de comunicare, iar famiile lor, din varii motive, nu le mai pot oferi asta", spune Elena Ghica, proprietara centrului pentru recuperare Senior Medcenter.

Minciuni inofensive

O altă minciună gogonată, dar inofensivă pentru bunici, ţinteşte cheltuiala  unei asemenea "vacanţe".

Adevărata notă de plată este achitată integral de fiul sau fiica stabiliţi  în ţări precum Germania, Franţa, Canada sau Italia, în timp ce vârstnicului i se comunică faptul că e vorba de o sumă modică, pe care ar fi putut-o suporta fără probleme şi el din pensia care vine lunar de la stat. "Valoarea reală i-ar îngrozi şi nu ar accepta veci ca fiul să facă o asemenea cheltuială pentru ei", explică Elena Ghica. "Familiile ne roagă să nu le spunem la început adevărul, pentru că bătrânii sunt sensibili şi ar interpreta greşit gestul copiilor. În scurt timp, însă, aceştia se acomodează la noi, leagă prietenii, îşi povestesc vieţile împreună în living, îşi fac amici cu care vor să împartă camera în care dorm, le place că nu mai sunt singuri şi se trezesc că nu mai vor să plece de la noi", adaugă şi Ştefania Petre, unul dintre managerii unui astfel de centru, care se numeşte "Azil privat".

Căminul cere pentru toate serviciile oferite 600 de euro lunar. Pe lângă partea clasică de îngrijire, masaj şi kinetoterapie, seniorii au psiholog cu care lucrează zilnic, în funcţie de hobby-ul personal, la desen, pictură, tricotaj, integrame , jocuri de logică sau teste de cultură generală.

Ascultă muzică, vizionează filme împreună, merg în parc, iar de sărbători primesc colindători. "Sunt activităţi ca să nu se plictisească, să-i ţină ocupaţi, iar lor le place asta", spune psihologul.

"Mi-am propus să ajung la 100 de ani"

Steluţa Hagi are 88 de ani şi putem să-i spunem adolescentina grupului. La câţiva metri de camera ei se află Florette, " un nume franţuzit, cu doi şi un la sfârşit,", o fosta profesoară de matematică , uşor stresată din cauza ridurilor  care nu dau bine în poza pentru ziar, erau multe şi subţiri precum harta unui sistem hidrografic, ajunsă la venerabila vârstă de 93 de ani.

Iar la un etaj inferior, se află un domn, fost cadru militar, care merge zilnic  "în sala de gimnastică", să-şi dezmorţească gleznele  de 97 de ani.

Toţi sunt blânzi, cu zâmbete ca de copii şi la fel de neajutoraţi. Viaţa lor, povestită în livingul în care îşi omoară timpul, pare un puzzle cu cărţile care îl compun puse aiurea.

Bunicii împletesc brusc fragment din tinereţe sau copilărie cu detalii inopinante despre nepoţii sau strănepoţii favoriţi, durerile de oase de acum cu amintiri de viaţă vintage-interbelice.

Doamna Steluţa a mers timp de 35 de ani, în fiecare vară, la copii, în Germania, unde profesează ca medici, iar anul acesta a fost pentru prima dată când a renunţat la vizite, întrucât se simte slăbită. "Nu vreau să mă mut definitiv în Germania, pentru că nu cunosc limba deloc şi nu-mi place asta", explică străbunica  motivul pentru care a hotărât să-şi petreacă timpul într-un cămin pentru vârstnici. Femeia croşetează zilnic şi face icoane pe care le trimite cadou la familie, în Germania.