Dintr-o clădire care adăpos-teşte ceea ce ar urma să devină la un moment dat un muzeu memorial poţi cumpăra un DVD cu titlul „12.11: de la haos la comunitate". Ground Zero, punctul de impact,  este mărturia arhitecturală şi umană că, în ciuda unor inamici economici actuali, ar fi prematur, dacă nu chiar periculos, să considerăm America o putere în declin. America dispune de resursele morale şi intelectuale necesare pentru a-şi reveni.

Dar ce e necesar nu e neapărat şi suficient. Pentru a se reinventa, sau măcar pentru a gestiona relativul său declin internaţio-nal, America trebuie să treacă la o reechilibrare a priorităţilor sale interne şi internaţionale. Ime-diat după primul război mondial,  America triumfătoare s-a retras din faţa responsa-bili-tăţilor globale, cu consecinţe tragice pentru echilibrul puterilor într-o Europă lăsată să-şi confrunte singură demonii interni.

După cel de-al doilea război mondial însă, SUA au reuşit să ţină în şah ambiţiile sovietice. Astăzi, altfel decât în 1945, americanii nu mai au în faţa lor un pericol iminent. Rusia poate fi vocală (folosindu-se de locul permanent în Consiliul de securitate ONU ca de o portavoce), dar ea este doar un trunchi la scară mult mai mică al URSS. La fel, chiar dacă naţiona-lismul Chinei -  principalul rival -  a devenit mai vehement, prioritatea clară a regimului comunist, chiar cheia de boltă a stabi-lităţii sale, este creşterea economică internă.

Într-adevăr, singurul pericol evident cu care se confruntă SUA provine de la armele de distrugere în masă, care pot prolifera sau pot fi folosite de grupuri teroriste. Dar gestionarea acestui risc nu necesită un buget militar masiv sau staţionarea unui mare număr de militari americani peste tot în lume. Ame-rica are acum o şansă binevenită de a se concentra din nou asupra problemelor ei interne - adică de a-şi recupera forţa interioară fără a se retrage din lume. Aşa cum spunea Richard Haass, preşe-din-tele Consiliului pentru Rela-ţii Exter-ne,America trebuie să intre într‑o perioadă de „restabilire" a datelor sale fundamentale.

Politica americană începe de acasă, iar asta implică să controleze deficitele bugetare pe ter-men lung, să revitalizeze eco-nomia şi să creeze locuri de muncă pe termen scurt, dar şi rezolvarea problemei infrastructurii în deteriorare.  Componenta „modern-îmbătrânită" a Americii a început să fie o frână în calea competitivităţii sale şi o insultă la adresa imaginii sale interna-ţio-nale, un risc pen-tru siguranţa cetă-ţenilor ei.

În plus, s-a instalat oboseala imperială. Istoria recentă a SUA s-a caracterizat prin puseuri ciclice de entuziasm privind angajamentul extern. La mijlocul anilor '70, în urma războiului din Vietnam, America, sub imperiul impulsului moralizator al pre-şedin-telui Jimmy Carter, a optat pentru „regionalizarea" implicării sale. Dar, dat fiind că ame-ninţarea sovietică exista încă, ideea a fost prematură (şi probabil prost pusă în practică).

Astăzi, în schimb, punctul de plecare al revizuirii priorităţilor americane e mai mult de natură economică decât de natură etică. Dar raţionamentul e identic, pentru că se bazează pe convingerea că o prezenţă sporită astăzi înseamnă intervenţii mai puţin scumpe şi confuze mâine. Asta înseamnă că politica externă americană în sine - definită recent prin prea multă atenţie acordată Orientului Mij-lociu şi prea puţină concentrare pe Asia - trebuie să treacă, la rândul ei, printr-o reaşezare de priorităţi.

Desigur, în toiul revoluţiilor în desfăşurare din spaţiul arab,  America nu poate ignora pur şi simplu Orientul Mijlociu.  Şi nici nu trebuie ca America să abandoneze speranţa pe frontul israeliano-palestinian sau eforturile sale de a controla ambiţiile nucleare ale Iranului. Dar Asia este zona unde se desfăşoară istoria - şi zona-ţintă înspre care America trebuie să-şi definească strategia pe termen lung. Ar trebui ca SUA, aşa cum sugerează Henry Kissinger în cea mai recentă carte a sa, On China, să ia în calcul perspectiva unei „Comunităţi pacifice" -  una care, altfel decât Comunitatea atlantică a Războiului Rece, nu se bazează pe o cultură şi un set de valori comune supuse unei ameninţări directe,  ci pe interese comune într-o „eră a recalibrării ordinii mondiale"?

Poate că forţa de rezistenţă a  Americii contrastează cu multiplele slăbiciuni ale Europei. Dar ea nu va fi suficientă. SUA trebuie să-şi recapete forma pentru a ţine piept provocărilor de mâine,  iar asta înseamnă restabilirea creşterii economice, reducerea deficitelor şi îmbunătăţirea infrastructurii. Paradoxal, doar o Americă mai încrezătoare în sine poate accepta un statut global redus, fiindcă reconcilierea cu schimbarea e întotdeauna mai uşoară o dată ce ai făcut paşii necesari adaptării la ea.   

Dominique Moisi a scris „Geopolitica emoţiilor". Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org