Oxford, 12 martie 2005

Ministrul de Externe al României Mihai-Răzvan Ungureanu, aflat în vizită oficială la Londra, s-a întâlnit  şi cu românii de la Oxford. Răzvan şi Mădălina Novacovschi, Marius Ciortan... îmi amintesc cu drag de românii de acolo şi de „Oxford University Romanian Society", organizaţia care reunea simpatica şi ospitaliera lor comunitate. Am participat şi eu la acea întâlnire cu ministrul nostru de Externe. Eram emoţionaţi cu toţii, mai ales cei care asistam pentru prima dată la vizita unui reprezentant al statului român interesat să cunoască şi să discute cu o comunitate românească de studenţi şi tineri profesionişti din diasporă. 

Ce căutam eu la Oxford este, ca multe lucruri din viaţa mea, ceva mai greu de explicat. Pe atunci eram studentă în Sta­te­le Unite, la Williams College-Massachussets, instituţie clasată pe locul întâi în topul liberal arts colleges americane, de atunci şi până în prezent. În fiecare an, din 1985 încoace, Williams College selectează, de la toate facultăţile ei, 25 de studenţi pe care îi trimite să facă anul al treilea de facultate în Anglia, la Oxford (Oxford University şi Williams College au un acord de reciprocitate prin care îşi recunosc valoarea educaţională a cursurilor ca fiind echivalentă - prin urmare o notă pe care un student o primeşte la Oxford este recunoscută automat la Williams şi viceversa).

În 2005, din acest grup american făceam parte şi eu, care studiam ştiinţe politice şi literatură franceză la faimosul Exeter College din Oxford. Desigur, mă veţi întreba pe banii cui. Totul era finanţat de Williams College, pentru că eu eram bursiera lor: casă, masă, învăţătură, sporturi, drumuri acasă, cărţi, rechizite, tot. În Anglia, tot programul Williams-Exeter mi-a dat şi primul meu telefon mobil (cu abonament gata plătit cu tot); fiecare student din grupul american primea un telefon mobil la sosirea în Anglia pentru a putea comunica uşor cu directorul programului, prof. James Nolan, cu administratorul şi cu ceilalţi din grup. Mi-au plătit orele de dans sportiv - pentru că acesta a fost sportul pe care l-am ales şi l-am practicat la Oxford (au o echipă fenomenală de instructori profesionişti!). Pentru că participam la concursuri, mi-au plătit şi pantofii speciali de dans sportiv...

Trăiam cu intensitate visul meu american, incredibil în România, dar adevărat acolo. Dacă voiam ceva, aplicam până la deadline-ul anunţat şi, cel mai bun câştiga! Mă învăţasem repede cu binele, prinsesem curaj deşi, ca româncă, mai aveam destul de recuperat la capitolul încredere în sine. Multe lucruri sunt atât de diferite de situaţia din România. Dacă, de pildă, s-ar afirma că un american puternic şi bogat şi-a folosit influenţa pentru a obţine o bursă în străinătate pentru fiul său sau pentru fiica sa, aş răspunde că o absurditate mai mare cu greu s-ar putea imagina. Asemenea persoane oferă burse tinerilor fără posibilităţi, asta da. Până şi stilul lor de a face binele este atât de diferit de ceea ce se petrece la noi! Mi s-a acordat, la un moment dat, o bursă Bronf­man şi, interesându-mă, mi s-a spus că numele este al unei familii. Am vrut să scriu pentru a mulţumi acelei familii, dar... mi s-a explicat că nu este posibil. Nici persoanele de la secretariat nu-i văzuseră vreodată. Exista un testament conform căruia banca trimite banii pentru bursă în fiecare an. Simplu.

Prin urmare, eram la Oxford pe bursa mea, pe banii mei. De fapt ai lor, ai celor de la Williams. Şi, ca pretutindeni în lume, de la bun început căutasem comunitatea românească şi o descoperisem cu firească emoţie şi entuziasm. Desigur, m-au invitat la întâlnirea cu ministrul de Externe, eveniment important la care am participat cu tot interesul.

Aşa l-am întâlnit pe domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, actualul nostru premier. Carismatic. Inspirat. Uimitor. Un om deosebit cu destin deosebit. Nu sunt nici prima şi nici ultima care să spună că a văzut pe un viitor preşedinte al României. Dacă avem noroc şi noi, şi Mihai Ungureanu şi România.

Acolo, la Oxford, am auzit prima dată un discurs rezonabil, coerent, captivant, pe tema re­întoarcerii în România a tinerilor aflaţi la studii peste hotare. Plecasem atât de decepţionată din ţară, dar iată, după doi ani şi jumătate de exil voluntar, aflam că România are nevoie de noi, că suntem aşteptaţi să ne întoarcem acasă, că există o posibilitate de a contribui, de a ne implica. Era ceva inedit, iar faptul că tânărul care ne vorbea reprezenta autorităţile româneşti, fiind însuşi ministrul de Externe, m-a impresionat profund. Era convingător. Şi m-a convins!

Prin urmare, am scris la adresa de contact pe care ne-a dat-o. Voiam să ştiu ce posibilităţi ar exista pentru un stagiu la Ministerul Afacerilor Externe, pe durata vacanţei de vară. Nu am primit răspuns. Am încercat din nou, spunându-mi că, poate, mesajul meu nu a ajuns la adresa corectă. Nu am primit răspuns nici de astă dată. Mi-am adus aminte de ce am plecat din România, dar am început să înţeleg  şi de ce mă voi întoarce acasă într-o zi.

În concluzie, cred că Mihai-Răzvan Ungureanu reprezintă pentru România o speranţă, adică omul potrivit la momentul potrivit. Flerul politicianului Traian Băsescu nu se dezminte.  

Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard