Aţi văzut calul nostru la Euronews, căluţul nostru, alunecând de mai multe ori şi căzând pe gheaţă, lângă tovarăşul lui, neputincios să-l ajute, în nămeţi şi cu un om pe capră bun la nimic, decât să dea din bici? Să nu îmi spuneţi că nu cunoaşteţi calul ăsta, mai bine zis mârţoaga, e aceeaşi care crapă în Crimă şi pedeapsă, sau care îşi dă ultima suflare în multe tablouri de Chagall, niciodată final şi definitiv, că acesta e de fapt suflul tragic, al finalului care nu mai are puterea să sfârşească? Şi poate aţi remarcat că în jur, pe stradă, zăpada nu era albă, ci cu desăvârşire neagră?

Aşa cum e zăpada la Bucureşti, deşi eu când mă uit pe fereastra mea din Friedrichstrasse, unde a nins mult mai puţin, totul e alb, un concentrat de alb, de o curăţenie imaculată, care străluceşte stins, dar viguros, strălucirea lumii care a trecut dincolo de prag, care a luat în stăpânire natura, prin solidaritate şi raţiune, singurele atuuri ale omului.

Şi nu poţi să nu-ţi pui întrebarea dureroasă, nu ce caută gheaţa iarna pe drum, ci ce caută calul, de ce trage după el greutatea prea mare, şi ce e creatura de pe capră, poate un cetăţean european? Teribil cum am dus după noi - deşi am prevăzut - neîmplinirea noastră istorică, suntem ca maimuţa invitată la bal şi căreia îi iese coada din frac. În fond, ce soluţie aveam? Nu aveam nici una. Ce am scris în 2006, în Secera şi buldozerul, care va fi rezolvarea problemei ţărăneşti? Negru pe alb: biologia. Alta nu era prevăzută. Cine ştie, cu zăpezile astea, o veni mai repede.

Îmi dau seama că nu sunt în ton, că ar trebui să dau vina pe guvern ce prost e, sau pe români ce beţivi sunt că adorm în ger şi mor, dar cele două partituri mi se par deopotrivă străine. Tragicul situaţiei îi depăşeşte pe cei de faţă. Pur şi simplu, cum ştim din statistici, catastrofele naturale sunt mult mai catastrofice în ţări subdezvoltate. Şi chiar şi ajutorul dat lor e pervertit acolo. O ştire de marţi seară anunţa că după ninsori va creşte preţul la pâine. În Indonezia, după tsunami a crescut inflaţia. Nu din cauză că au tipărit bani, ci că atâtea ajutoare au invadat piaţa neagră şi nu există nivelul de integritate pentru ca ajutoarele să fie toate distribuite gratis, deci fiindcă s-au devalorizat banii.

Când eram copilă în România am fost crescută într-o atmosferă de mare corectitudine politică, aşa cum era ea în anii '70, adică mi s-a spus că toţi suntem ţărani de o generaţie, că aşa spusese Iorga, apud Ceauşescu - nu am reuşit toată viaţa să regăsesc citatul exact, aşa e cu toate citatele din clasici utilizate în anii stalinişti, sunt ca petele care după multe spălări dispar fără urmă. Eu, desigur, ştiam că nu e aşa, pentru că bunicii mei erau la oraş, nu la ţară, iar străbunicii mei ajunseseră deportaţi în Siberia din oraşul lor basarabean, dar asta nu o împiedica pe maică-mea să mă scoale la 4 să mă trimită cu frate-meu la risipit fânul cu copiii gazdelor noastre, soţii Ogrezeanu, olarii multipremiaţi la Cântarea României.

Petreceam verile în casa lor de carte poştală, imprimată pe toate albumele judeţului Vâlcea, dar ştiam bine ce grea era viaţa lor, că nu serveau la nimic mărcile câştigate de la turiştii germani când Aurelia trebuia să coboare doi kilometri de râpă - şi să îi urce la loc - ca să-şi spele rufele la râu. De asta, când au rămas în Germania după un târg, prin 1987, securiştii locali, ca şi amicii lor care garantaseră pentru ei, au rămas pur şi simplu uimiţi, pentru că, aşa cum se spunea - un alt citat celebru cu sursă de neidentificat - ţăranii nu fug!

Eu însă, care citeam noaptea Simone de Beauvoir şi Alain Fournier din cărţile noi pe care librăreasa din Horezu le muta, indiferentă, ca un tribut, în biblioteca casei lui Stelică, eu ştiam că la 4 dimineaţa vine ursul la găini şi nu ai ce face decât să-l laşi să ia o găină, că iarna vine zăpada şi primăvara vine inundaţia şi degeaba ai casă pe coperta ghidului turistic, casa ta nu e unde trebuie. Eterna vorbă a lui Cioran, nous sommes mal placés, numai cu o corectură. Când eşti subdezvoltat, înapoiat şi rural, eşti totdeauna prost plasat, vulcanele, inundaţiile şi zăpezile sunt totdeauna ştiri, deşi ele se întâmplă peste tot. Dar numai la tine au proporţii catastrofale. Şi Marele Meaulnes, domeniul ideal ascuns în pădure, nu e la ţară. Nu e la ţară!

Am scris cărţi despre rural, traduse în mai multe limbi, am făcut un documentar BBC, am făcut să scrie despre ţara noastră profundă în Economist şi Le Monde. Poate credeţi că vreodată, vreodată, cineva dintre oamenii noştri politici, care altfel mă citesc aşa de atent că îmi iese bănuiala că le-am scris eu discursurile şi mă sună pentru altele, m-a întrebat vreodată ce facem cu România asta, cea care se îngroapă în zăpezi şi dispare din istorie la prima ninsoare?

Niciodată. Numai citind, când am insomnii peste ocean, planurile regionale de dezvoltare, alea în care ar trebui să prevadă lichidarea acestui deficit de dezvoltare, descopăr că nu aveau nici un fel de ţinte numerice (ca numărul de dispensare rurale, sau kilometrii de asfalt, sau numărul de diguri ori parazăpezi) după care să poţi evalua ce ai făcut cu banii europeni. Nimic, deşi şeful statului a ţipat la noi că de ce ne trebuie planuri, le avem pe astea şi doar astea sunt finanţate de UE.
Ca atare, ca şi acum o sută de ani, numărul de beţivi morţi congelaţi în zăpadă rămâne singurul indicator al unei ierni balcanice.

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin