Cît mai am o foaie tipărită unde să scriu nu îmi rămîne decît datoria de a explica ce e în neregulă cu toată povestea asta cu legea sănătăţii, de ce abordarea e greşită şi cum s-a ajuns la radicalizarea situaţiei. Nu o să mă mai refer la ce a spus şeful statului, pentru că a spus cu autoritate lucuri factual eronate. Cel mai gogonat e că ne despart doar cîteva luni (auzit cu urechile mele) de europenizarea serviciilor de asigurări de sănătate, cînd posesorul unei asigurări româneşti se va putea prezenta, de exemplu, la un spital german cu asigurarea de acasă şi va fi operat pe gratis. Mă întreb cum de toţi fraierii ăştia pe moarte care cer disperaţi bani pe toate canalele ca să le ajungă de o operaţie sau de un medicament occidental  nu se bagă în frigider ca să reziste pînă la toamnă, urmînd apoi să revină în noua lume bravă în care la Viena nu vor mai fi trataţi doar Teo şi şeful statului, ci orice cetăţean. Nu e adevărat, nu ne despart luni, nici măcar ani, ci nu se ştie dacă se va realiza vreodată.

Să ne întoarcem la problema din sănătate pe care vrea să o rezolve legea asta. Prima e subfinanţarea sistemului, prima şi cea mai importantă, dată fiind starea de dezvoltare precară a României (48% nu au toaletă cu apă curentă, mortalitatea prin TBC sau avorturi septice e la nivel african). Subfinanţarea are mai multe cauze, existenţa a prea puţini contribuabili este cea mai importantă, prostul management fiind o cauză cu totul secundară. Corupţia nu e o cauză a problemelor din sănătate, cu excepţia zonei medicamentelor (unde este), ci un simptom al subfinanţării. Cu alte cuvinte, ca să aflăm cît ne costă de fapt sănătatea, noi trebuie să adunăm cît cheltuieşte statul direct (contribuţiile), cît plăteşte cetăţeanul din buzunar la farmacie sau în sistemul privat de sănătate, dezvoltat natural ca o alternativă de succes, şi cît plăteşte cetăţeanul informal, în sistemul de stat, ca să îşi cumpere perfuzii, baterii şi ce mai e nevoie, plus să plătească medicul sau infirmiera, care sînt în majoritate aproape neplătiţi (cel mai tînăr candidat la o slujbă la SAR s-a simţit complet ofensat de salariul de pornire, care era la nivelul unui medic secundar), de fapt sînt deliberat lăsaţi să fie plătiţi direct de cetăţean, statul făcînd astfel economii permanente. Ca o consecinţă dramatică a subfinanţării avem pierderi de personal calificat, dată fiind europenizarea pieţei de muncă, reală, nu ca europenizarea asigurărilor, cu alte cuvinte cadrele noastre pleacă în ţări unde vor avea venituri de 5-20 de ori mai mari (şi transparente).

Ce e de făcut? Că reglementarea e doar unul din instrumentele statului. Există companii de stat care au datorii enorme (nu îşi plătesc asigurările de sănătate pentru angajaţi, şi, orice sistem am avea, tot nu o să le plătească). Oare nu puteam începe prin a rezolva administrativ o colectare mai bună? Există instrumente economice mult mai subtile, tot statul le-a implementat greşit in ultimii ani, ducînd direct la catastrofe autoprovocate (intermediari cau iau medicamente ieftin şi le vînd afară scump, de exemplu). Există modele în ţări ca Brazilia, care au recurs la un sistem semivoluntar cu un enorm succes, le-a luat cineva în considerare? Nu ştim. Şi aici ajungem la problema numărul 1, procesul viciat de formulare al politicii publice.

Să zicem că trebuia neapărat dată o lege, că reglementarea e soluţia problemei.. Ea trebuia să satisfacă trei condiţii:

1. să introducă elementele indispensabile rezolvării problemei subfinanţării, putînd demonstra că în mare măsură problema va fi eliminată; în aceeaşi măsură să rezolve şi alte probleme derivate, de exemplu plăţile informale, măcar parţial, sau calitatea serviciilor.
2. să nu aibă conscecinţe nedorite, adică, încercînd să rezolve o problemă, să nu creeze altele;
3. să fie, la acelaşi nivel de rezolvare a problemei de fond (subfinanţarea, tradusă în servicii proaste) mai puţin costisitoare (incluzînd aici orice tip de costuri) decît alte variante de rezolvare, inclusiv opţiunea zero, adică absenţa oricărei legi noi şi strădania îmbunătăţirii administrative.

În plus, procesul de formulare legislativă trebuia să fie pe canalele transparente, create în acest scop, adică legea trebuie concepută după consultarea tuturor celor avizaţi (nu înainte) de compartimentul de politici publice din minister, în care s-au băgat fonduri europene ca să înveţe analiză cost-eficienţă, ei trebuiau să prezinte variantele de soluţii ministrului, care să aleagă, nu din 3 legi, ci din 3 soluţii, şi după aceea să vedem ce legi trebuie schimbate pentru implementare. Nu a fost evident aşa, ci ca în Africa, nişte consultanţi superficiali au spus: Nu vă ajung banii de stat pentru sănătate, folosiţi un sisten de finanţare mixt, ca în Olanda, ignorînd că deja sume considerabile private merg în sănătate, că problema noastră e diferită de cea pe care au avut-o olandezii cînd au reformat sistemul lor (ei aveau contribuţii prea mici care nu mai corespundeau unor costuri în creştere, nouă pur şi simplu ne lipsesc milioane de contribuţii, ruralul şi întreprinderile nedisciplinate în primul rînd).

Coroborat cu plîngerile FMI că sectorul public e prea mare, se pune mîna pe bisturiu de către o gaşcă politică dinafara nu doar a ministerului, ci şi a practicii medicale şi a politicii publice, care profită de sentimentul omniscienţei la Băsescu ca să îi spună că au ei o soluţie de dreapta şi să îi susţină contra tuturor. Cum rezolvă soluţia lor problema principală, cea a numărului insuficient de contribuabili? Dragă ascultătorule la radio Erevan, în cel mai bun mod posibil: o ocoleşte. Dar problema a doua, plăţile informale? Nici vorbă. Dar problema a treia, calitatea serviciilor, nu ar trebui ea să crească prin faptul că se crează competiţie între public şi privat? Nu: acest concept de new public management (NPM) a fost între timp dovedit ca greşit, competiţia nu funcţionează acolo unde nu există un mecanism de piaţă care ar stabili preţul, şi nu funcţionează în general în ţări vulnerabile la corupţie. Dacă am plăti direct, din buzunar, pentru ambulanţe, probabil că în timp s-ar dezvolta un serviciu de calitate mai bună la un preţ corect (pe care însă destui nu l-ar putea plăti, deşi economic ar fi preţul just). Dacă însă nu plătim direct, ci aceste servicii concurează toate la un anumit fond de stat, statul va stabili de fapt preţul şi ce firmă e mai eficientă, în mod arbitrar şi preferenţial, cum îi e felul, se va întîmpla ca atunci cînd noi am externalizat, în entuziasmul NPM, publicitatea televiziunii, creînd o rentă pe care după aceea au avut-o doar firme de înalţi oameni politici. Că eu nu vorbesc doar din teorie, am prins vremea cînd astea erau la modă şi le-am şi aplicat, între timp ele nu mai sînt la modă decît la vreo cîţiva consultanţi rataţi. Ca atare, acuzele că legea poate crea băieţi deştepţi în sănătate sînt cu totul întemeiate.