Intelectuali şi tehno­craţi, două categorii foarte discutate ale vieţii noastre publice. Nu ştiu exact ce a înţeles lumea din ultima carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, o culegere de anecdote şi citate din intelectuali mai ales interbelici, dat fiind că autorul a fost aşa de atent să nu ia vreo poziţie sau partea cuiva care are o poziţie, că nu ne dă nici definiţia intelectualului, nici vreo referinţă critică oarecare. 

Cititorul nefamiliarizat cu aceste texte, aceste personaje şi mai ales cu literatura despre intelectuali, care e cât se poate de vastă şi pe alocuri pasionantă, riscă să se cam piardă în relativism moral şi să conchidă că singura concluzie a cărţii este că nimeni nu a avut vreodată caracter prin părţile noastre (prin extrapolarea care ţine loc de gândire deductivă, acesta e motivul pentru care nu avem nici azi, lipsa de caracter se trasmite genetic la intelectuali etc). În realitate, nu poţi ajunge la o asemenea concluzie devastatoare pentru noi, dat fiind că, în lipsa unei definiţii a intelectualului, nu prea ştim exact pe ce criterii au fost selectate personajele cărţii. Probabil pe prezenţa în presă, cum am zice azi, dar nu merită să speculăm.

Ce mă interesează azi e altceva, să urmăresc un fir al cărţii lăsat neînnodat de către autor, deşi foarte interesant - cam aşa e cu toate firele din cartea asta, nici unul nu îşi propune să ducă undeva şi, ca atare, nici nu duce, se face, cum zic criticii literari sintagmişti, o radiografie a unor personaje din universităţi, lumea presei, Academie etc.

Ei bine, firul de interes este enorma prezenţă a statului în toate aceste disecţii biografice. Toţi cei menţionaţi au, aspiră să aibă sau au avut slujbe la stat sau sinecuri de stat. Vorbim de o perioadă când T.S. Eliot lucra la bancă şi André Malraux vindea cărţi, când nu trafica antichităţi asiatice. Alţi intelectuali europeni se refugiau din Germania în Elveţia, se înrolau în Spania sau fugeau în America, unde trăiau din muncă grea şi donaţiile prietenilor, numai ca să nu activeze sub fascism. Europa de atunci are alegeri dramatice pentru oamenii de carte, iar explicaţia pentru care Thomas Mann a preferat exilul, iar Martin Heidegger catedra sau pentru care intelectualii unei ţări au colaborat masiv cu regimul politic, iar alţii nu merită toată atenţia. Nu ai impresia din radiografia neanalizată pe care o face Lucian Boia că şi la noi aveau loc asemenea alegeri dramatice. Mai degrabă vezi confirmate (nici asta sistematic) criticile celebre ale lui Zeletin sau Manoilescu la adresa unei clase mijlocii integral stipendiată de stat, deşi ea e burgheză doar ca stil de viaţă, pe banii statului însă, lipsindu-i elementul esenţial al autonomiei...

Cu excepţia a vreo două gazete de stânga (evreieşti, ni se spune), în rest toată lumea depindea de stat într-o formă sau alta. Generaţia cea mai contestatară politic, adică criterioniştii, toţi visează la poziţii culturale sau de presă în ambasade, adevărate sinecuri. Şi le capătă: că sunt la putere legionarii sau carliştii, ori antonescienii, până la urmă băieţii noştri Eliade, Cioran şi Ionescu se descurcă, în ciuda diferenţelor ideologice, şi obţin ce vor, pleacă prin ambasade să taie din presa străină la câini pe banii statului. Combinând din diferite surse, putem afla că la finele perioadei interbelice în România burghezia reală era într-o minoritate de aproape o treime, în rest fiind formată de titraţii bugetari şi oamenii cu profesiuni liberale, din care însă mulţi depindeau, la rândul lor, de stat (mulţi medici). Universităţile erau toate de stat (deşi forme de învăţământ superior privat pentru minorităţi existau) şi toată lumea făcea parte din reţeaua de patronaj a cuiva mai sus plasat în această ierarhie, iar prin intermediul grupului de clienţi îşi lua partea de influenţă sau de represiune - după caz.

Sigur că, în parte, această dependenţă de stat nu era doar vina lor, ci o trăsătură a ruralităţii societăţii noastre (societate urbană slabă, statul construieşte societatea, şi nu invers), ca şi a naţionalismului de stat tânăr (universităţile sunt cam prea româneşti, având în vedere că urbanul nostru era populat masiv de evrei, maghiari, germani), cu alte cuvinte accesul în corpul profesoral era strict controlat. Statul era mare prin comparaţie cu sectorul privat urban mic (câteva ziare ale unor patroni evrei, teatre de bulevard), unde să lucreze intelectualul? Ca azi: fie la stat, fie la mogul, dacă nu vrea să pună şi mâna (adică să fie funcţionar de bancă sau să vândă cărţi). Şi el nu vrea, că e mai pretenţios ca Eliot sau Malraux, sau e pur şi simplu mai leneş. Nu sunt multe alte posibilităţi.

Problema pe care o văd eu e următoarea. Cum poate fi cineva şi intelectual, şi pseudoburghezie? Putem să mai avansăm fără a defini odată intelectualul? Hai să încerc o clarificare: cartea lui Boia este despre intelligentsia, adică despre o clasă profesională care trăieşte din munca intelectuală. Dar aş opta pentru o definiţie mult mai îngustă a intelectualului, una tributară experienţei europene de la Emile Zola încoace: îl numesc intelectual doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela...). Andrei Saharov e intelectual după ce conştiinţa lui explodează o dată cu prima bombă şi îi spune că nu e în regulă să construieşti arme de distrugere în masă pentru regimuri care nu preţuiesc libertatea şi începe să protesteze. Înainte de asta, fizicianul priceput la teorie atomică nu se califica prin nimic ca intelectual. Era un tehnician. Când anume şi în ce circumstanţă ar fi fost Andrei Saharov un tehnocrat? Dacă i s-ar fi încredinţat Ministerul Cercetării, în loc să fie închis pentru opinii politice. Tehnocratul este omul de ştiinţă ajuns la butoanele deciziei, care avansează binele societăţii printr-o cale ştiinţifică. Raed Arafat. Cam acesta e spectrul.