Carol I a fost întemeietorul statului român modern, tot aşa cum 10 Mai este ziua de naştere a statului european independent şi suveran cu numele de România. Regele Carol a fost deschizător de drumuri, vizionar şi un om de acţiune. El a înfăptuit în România timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, fondând instituţii vitale, dând contur identităţii noastre şi statornicind securitatea naţională.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale Uniunii Europene şi NATO, vom vedea că, în ciuda limitărilor vremii, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituţii de bază ale statului, promotor al profesionalismului în politică, societate şi economie, strateg şi reformator al forţelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiţii, specific naţional), voce europeană prin excelenţă, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, întăritor al suveranităţii în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianţe militare continentale.

Familia Regală duce mai departe legământul european, democratic şi constituţional al lui Carol I, îmbinând rolul hotărâtor al statului şi reprezentării naţiunii, al tradiţiilor şi al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizării, înrudirii europene, informaţiei şi atotputerniciei iniţiativei individuale.

Puterea unei societăţi nu stă doar în politică, destinul unei naţiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea societăţii nu este creionată doar de minţile care o iluminează. Aşa se explică de ce Biblioteca Fundaţiei Carol I continuă să existe după mai bine de nouăzeci de ani şi este tot atât de frumoasă precum în prima zi. Fiindcă Memoria, precum şi aportul direct al societăţii profunde sunt esenţiale în orice epocă.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci şi un simbol al Casei Regale. În momentul în care românii au înţeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este tot atât de necesar ca şi parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea, când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria, când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci românii au început să reconstruiască pereţii arşi de ruşine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat în anul 2006 al doilea mare român al tuturor timpurilor. Tot ei, românii de astăzi, uneori în dezacord cu propria elită, au cerut în număr de aproape jumătate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei.

Este suficient să te uiţi la statuia Regelui Carol şi la Biblioteca sa, aşa cum arată ele în decembrie 2010, ca să înţelegi că se poate construi o Românie curată, dar prosperă, delicată, dar bine dotată instituţional, paşnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar puternică. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. Este suficient dacă, de mâine, începem cu gesturi simple: le cerem politicienilor cu răspunderi administrative să-şi facă treaba lor, şi nu pe a altora; respectăm instituţia pentru care lucrăm şi nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gândim de două ori înainte de a deschide gura; acceptăm evidenţa atunci când greşim; ne scoatem din minte eroarea că valoarea politicienilor stă în înfrângerea adversarilor şi consolidarea, prin manevre, a puterii dobândite; înţelegem că valoarea politicienilor stă în forţa lor de a produce dezvoltare; le cerem să-şi ţină, măcar atunci când sunt la putere, cuvântul dat. Toate acestea se pot numi discret, dar ferm, instinctul binelui naţional.

Carol I a înţeles că pereţii Bibliotecii lui nu sunt bucăţi de mortar, ci bucăţi de geopolitică. Acelaşi lucru l-au înţeles şi cei care au incendiat-o în 1989. Astăzi, Biblioteca ţine loc de Memorie statală, inspiră respect şi dăruieşte mândrie. Ridicarea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o întâmplare, o abilitate politică ori o manevră monarhică, ci mirabila circumstanţă istorică în care regalitatea are şansa de a fi utilă din nou. Familia Regelui Carol I este o instituţie istorică de esenţă statală, capabilă, precum fondatorul ei, să găsească astăzi şi mâine modalităţi noi, flexibile, motivate şi potrivite de a fi utilă.

Poate că, dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu şi ar fi fost ales în altă ţară, Carol I ar fi fost un om de stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar dacă nu ar fi purtat coroană, ar fi fost un mare om politic, pur şi simplu.

Povestea acestui modern şef de stat este contemporană fiindcă ea se bazează pe meritul personal. Din acest motiv, îndemn pe tinerii din România să ţină minte ziua de 10 Mai 1866, 1877 şi 1881. Această sărbătoare, legitimă fiindcă reprezintă ziua de naştere a statului modern român, este potrivită generaţiei tinere fiindcă, situată în primăvară, este întruchiparea unui nou început european.