Indiferent cât de tehnice sunt, în general, astfel de proiecte, indiferent cât de sinuoase sunt hăţişurile geopolitice asociate şi oricât de relative pot fi calculele politice pe termen lung, dosare precum Nabucco pun de fiecare dată în lumină situaţia la zi a gradului în care bagajul istoric mai contribuie la luarea unor decizii esenţiale pentru prezent şi viitor.

Dacă la final s-ar fi dovedit un succes, conducta ar fi legat nu doar practic, ci şi simbolic, statele UE între ele.

Ar fi făcut astfel din dezideratul de unitate, exprimat chiar în titulatura grupului celor 27, un azimut mai puternic şi o valoare mai tangibilă pentru jumătate de miliard de europeni, câţi trăiesc, însumat, pe teritoriul acestui conglomerat de state.

Dar gazoductul Nabucco a fost sabotat de la bun început de două piedici uriaşe - una obiectivă, alta subiectivă.

În prima categorie figurează chestiuni precum lipsa unui producător între acţionarii curenţi ai proiectului, impediment major în condiţiile în care nu a fost lămurită astfel prima problemă-cheie din lanţul proucător-transportator-consumator.

Apoi, condiţiile politice vitrege şi numersoasele incertitudini care domină regiunea aleasă ca punct de plecare a gazoductului spre Europa. Sunt, într-adevăr, şi costurile - estimate să crească chiar şi cu 50% faţă de cât fusese iniţial anticipat.

Iar când în joc sunt miliarde de euro, lucrurile devin de la sine complicate. Totuşi, problema banilor nu e insurmontabilă fiind binecunoscută regula că în proiectele considerate strategice preţul nu poate fi decisiv sau unicul criteriu când se face punctajul.

A doua categorie de obstacole în calea realizării unui proiect de tipul Nabucco trimite la arhitectura fragmentată a continentului european şi, în particular, a  UE. Din păcate, este un impediment aproape imposibil de ocolit întrucât ţesătura sa complexă este organic tributară multitudinii de particularităţi culturale, istorice, politice, sociale şi economice.

Dar nu e cazul să intrăm aici în detalii legate de interesanta istorie a fragmentării statelor europene, altfel un element care a construit şi conservat farmecul acestui continent.

Haideţi să vedem ce se întâmplă în prezent, având drept cauză profilul special al Europei, arătat mai sus.

Or, în prezent, asistăm la o suită de contradicţii interne în modul în care "Europa unită" îşi urmăreşte interesele majore. Iar energia poate fi pusă, de departe, pe primul loc.

Prin această prismă, evoluţia proiectului Nabucco e elocventă: în ciuda acordurilor semnate inter-state, a formării unui consorţiu, a cheltuirii unor sume imense pe studii de fezabilitate şi alte documentaţii specifice, a declaraţiilor de susţinere formulate de liderii politici, toate statele au accelerat căutarea, în paralel, de alternative la furnizarea de gaze - ocolind nu neapărat Rusia, ci chiar traseul şi, mai ales, principiile Nabucco.

Dovadă stau acordurile regionale, prin care ţările care au aderat la proiectul Nabucco, inlcusiv România (prin AGRI), au găsit mai rapid alte supape acceptabile şi suficient compatibile cu interesul naţional pe termen scurt şi mediu.

Nu e nimic de judecat aici. Doar că, voit sau nu, eforturile depuse în acest sens şi în acest timp s-au răsfrâns negativ asupra şanselor de a mai vedea funcţional gazoductul şi de a face un pas major spre diversificarea surselor de alimentare cu energie a Europei.

Dar nici măcar angajarea regională paralelă nu ar fi suficientă pentru a clătina decisiv şansele Nabucco.

Despre altceva e vorba: de slăbiciunea europenilor de a dansa pe melodia "Divide et impera", pusă în scenă de Kremlin şi Gazprom fără încetare şi cu un succes nebun. Dansează nu doar guvernele, ci şi companiile-gigant din energie - în special germane, franceze italiene, olandeze sau britanice. În virtutea unor interese financiare şi politice particulare, cu toţii dovedesc că sunt dispuşi să discute doar bilateral cu ruşii, lăsând chestiunea politicii energetice comune a UE ascunsă între filele unor documente programatice bine intenţionate şi atât. 

Într-adevăr, acest gen de inconsecvenţă garantează marilor consorţii europene cifre de afaceri uriaşe şi profituri pe măsură, iar guvernelor occidentale, obligate să se alimenteze cu gaze din surse externe, o dulce linişte pe plan intern, atât timp cât economia şi populaţia au acces neîntrerupt la energie şi totul la preţuri suportabile.

Spre deosebire de statele UE, însă, Kremlinul nu câştigă doar pe termen scurt, ci şi pe termen lung.

În fiecare zi în care ţările europene găsesc mai comod să-şi negocieze fiecare în parte alimentarea cu gaz rusesc decât să caute împreună alternative, Uniunea Europeană se mai îndepărtează puţin de momentul spargerii în mod convenabil a monopolului Gazprom.

Concomitent, gigantul rus îşi ramifică tentaculele pe teritoriul vest-european, investind în reţele de distribuţie capabile să ajungă până la consumatorul final. Asta lovitură de maestru!

Liderii moscoviţi ştiu foarte bine ce fac şi, îmi permit să speculez, sunt cei mai conştienţi nu doar de propriul profit (financiar şi politic), ci şi de cât pierd partenerii lor din Occident din punct de vedere strategic.

În cheia asta largă ar trebui căutate şi resorturile care au făcut din Nabucco un proiect în continuare incapabil să ofere o perspectivă certă.

Mai alarmant decât soarta în sine a gazoductului este că, în afară de Nabucco, UE nu are pârghii de rezervă prin care să forţeze diversificarea alimentării cu gaze.

De fapt, nu are nici o pârghie. Iar, date fiind inclusiv unele sensibilităţi existente în relaţia dintre sate, nici nu va avea foarte curând soluţii revoluţionare.