Nici faptul că USL şi-a sabotat singură insurecţia semicivilă promiţând ceva ce ar fi trebuit să ştie că nu are curajul să livreze - demisia propriilor parlamentari; nici faptul că liderii săi şi-au bătut joc de valul de simpatie indirectă pe care îi urcase societatea civilă - prin încercarea de a cumpăra cu fonduri publice susţinerea pe termen lung a organizaţiilor neguvernamentale (detalii aici); nici faptul că Traian Băsescu a ales să-şi recite aceleaşi crezuri strategice de schimbare a ţării fără să menţioneze măcar o idee nouă despre cum va reuşi să le transforme în realitate; nici faptul că a catalogat atitudinea sa faţă de Raed Arafat drept o gafă, şi nu semnul unei probleme mai profunde - de unde şi concluzia că nu simte nevoia să se schimbe - nu vorbesc, toate adunate, despre cauzele impasului în care se află România nici pe jumătate pe cât au făcut-o poveştile a câteva mii de oameni prinşi de viscol pe drumuri.

Pentru că, indiferent cât de generoase sau meschine, cât de inspirate sau mediocre, cât de abile sau bolovănoase ar fi ideile, declaraţiile sau gesturile politice, testul lor ultim de calitate se reflectă în cum trăiesc cetăţenii. Plecând de la efect la cauză, o analiză simplă a problemelor mici şi mari de care ne lovim în fiecare zi, a interacţiunii noastre cu statul, de fapt, este suficientă pentru a înţelege că, dacă actuala dispută politică persistă pe coordonatele pe care a început, nu are nici o şansă de a genera vreo evoluţie în societate. Şi cu atât mai puţin de a inspira vreo revoluţie.

De ce nu am fost în stare în douăzeci şi ceva de ani să construim o reţea serioasă de autostrăzi şi drumuri? De ce nu putem să asigurăm funcţionarea în condiţii de vreme rea a celor care există, aşa cum se întâmplă în alte ţări? De ce nu putem să punem parazăpezi pe marginea drumurilor care ştim că se blochează de fiecare dată când ninge mai puternic? De ce nu putem să aplicăm o soluţie chiar şi mai bună, perdelele de pădure, deşi există şi o hotărâre de guvern în acest sens? De ce preferăm soluţii mult mai scumpe pentru deszăpezire, astfel încât am ajuns să alocăm pentru această activitate un buget egal cu cel al Finlandei, în condiţiile în care această ţară are o reţea de autostrăzi şi drumuri naţionale de aproape cinci ori mai vastă decât a noastră (78.000 km, faţă de 16.000 km)?

Toate aceste întrebări - plus alte zeci de mii privitoare la anomaliile care persistă în toate domeniile - arată cu degetul spre acelaşi punct de convergenţă: relaţia politicienilor cu acele câteva sute de mii de români care sunt foarte încântaţi de modul în care au mers sau merg lucrurile în această ţară - nucleul de angajaţi ai statului, oameni de afaceri şi alte categorii pestriţe care fac avere furând din banii publici.

Pentru ca un funcţionar sau demnitar să poată plăti pentru deszăpezire sume indecente unor firme cu care au o relaţie specială, trebuie să se asigure, printre altele, că există drumuri care se înzăpezesc. Caz în care ar fi complet împotriva intereselor lui şi ale firmei să monteze parazăpezi sau, şi mai rău, perdele forestiere.

Pentru ca un funcţionar sau demnitar să poată primi o parte consistentă dintr-o înţelegere cu o firmă, trebuie să se asigure că acea firmă face un profit consistent. Caz în care ar fi complet împotriva interesului său dacă acea firmă ar avea costuri prea mari. Fără să li se impună să accepte costuri mari, însă, aceste firme nu vor lua niciodată suficiente utilaje sau oameni pentru a fi în stare să ţină o autostradă deschisă chiar şi pe viscol.

Între a-şi diminua profitul, respectiv cota-parte, şi a închide autostrada, firma şi demnitarul vor alege întotdeauna a doua variantă. Iar motivul lor este evident - pentru că fac bani, cu risc zero. Pentru că politicianul care l-ar putea sancţiona pe demnitar ca urmare a protestelor cetăţenilor nu se va atinge de el. De ce?

Din 1990 s-au văzut tot felul de motive. Pentru că fac parte din acelaşi partid, pentru că ia şi el cotă-parte din cota-parte, pentru că îi este frică, pentru că este incapabil să înţeleagă că într-o ţară civilizată o autostradă nu poate fi închisă cu zilele, cum se întâmplă acum la noi, ci maximum câteva ore, şi asta doar în condiţii cu adevărat excepţionale, pentru că vede în jurul lui atâtea golănii încât şi atunci când încearcă nu reuşeşte să sancţioneze decât prea puţine dintre ele, sau pentru că atunci când vrea să le blocheze şi începe să tragă de firul complicităţilor se trezeşte că ghemul corupţiei este chiar în curtea lui şi că îl înconjoară din toate părţile. Iar dacă l-ar da pe mâna procurorilor, atunci când cazul ar deveni public nimeni nu ar crede că el nu a ştiut şi că până la un punct nu a fost complice.

Tot ce înseamnă politică serioasă şi la nivel înalt în România se împotmoleşte în acest tip de relaţii. În mlaştina complicităţilor dintre politicieni-demnitari-angajaţi ai statului-companii private sunt prizoniere şi bunăstarea noastră, şi şansele de modernizare. De aceea o dezbatere politică onestă, de substanţă, trebuie să aibă ca principal punct pe agendă distrugerea parteneriatului dintre politicieni şi SISTEM.

Nu viscolul, ci lipsa de voinţă în a da cărţile pe faţă pe acest subiect a îngheţat duelul politic ce se pornise atât de aprig. Dar partida se va relua curând. Şi va puncta, inevitabil, cine va veni cu fapte, nu cu vorbe.

USL are avantajul de a avea în frunte doi lideri care nu s-au aflat în prim-planul golăniilor comise de partidele lor. Punctul lor slab, însă, este că nici nu se dezic de ele.

Victor Ponta nu are nimic să îşi reproşeze în legătură cu mandatul său de şef al Corpului de Control al celui mai corupt guvern din istoria recentă a României - potrivit mai multor organizaţii internaţionale, nu renunţă nici la mentorul său, Adrian Năstase, nici la mentorul mentorului său, Ion Iliescu, şi nici la marea majoritate a celor care, atunci când s-au aflat la putere, au făcut exact lucrurile de care îi acuză astăzi pe cei din PDL. În acest context, nu este de mirare că PSD refuză cu obstinaţie să numească un guvern din umbră. Numele principalilor candidaţi pentru portofolii în viitorul executiv USL ar anula instantaneu retorica "înnoirii".

Mai mult, nu doar oamenii din jurul lui Ponta sunt aceiaşi, dar chiar şi obsesiile - faţă de justiţie, faţă de societatea civilă, faţă de vocile critice din străinătate. Diferă un pic metodele de abordare, însă doar în formă, nu şi în substanţă.

La Crin Antonescu lucrurile sunt un pic diferite. Nu are legături foarte apropiate şi nici legăminte credibile faţă de vreunul dintre colegii săi care au gustat din plin din mierea puterii. Nu are loialităţi de nici un fel, de fapt. Dar tandemul pe care îl face cu Dan Voiculescu demonstrează clar că distanţa nu pleacă de la principii şi nici de la un dezinteres faţă de avere. Cu greu şi-ar fi putut găsi un tovarăş de drum mai incompatibil cu ideea de înnoire. Sau cu cea de integritate morală.

Traian Băsescu are avantajul de a fi determinat o schimbare radicală în atitudinea procurorilor şi agenţilor de integritate faţă de corupţia la nivel înalt, din care au rezultat câteva dosare care înainte de 2005 ar fi fost de neconceput. Are şi meritul de a fi blocat o serie de mari afaceri oneroase. Succesele sale au fost contrabalansate însă de numărul mic al condamnărilor, dar mai ales de faptul că structurile de putere de sub prim-ministru au ignorat în bună măsură semnalele transmise de el şi de procurori. Toţi cei care nu au fost prinşi de DNA şi-au văzut bine mersi de treabă, fără bariere guvernamentale sau de partid. Iar parte din vină îi aparţine preşedintelui şi se explică prin dubla măsură pe care a folosit-o când i-a convenit, prin toleranţa pe care a manifestat-o faţă de anumite structuri ale Executivului.

Această culpă, ca şi eşecul de a impune Partidului Democrat Liberal standardele etice predicate de la înălţimea Palatului Cotroceni pun sub semnul întrebării nu atât dorinţa sa de a schimba fundamental paradigma politică, cât mai ales metodele folosite pentru a-şi atinge obiectivele.

Doar analizând la rece aceste ambiguităţi de care se fac vinovate ambele tabere poate fi înţeles de ce disputa lor nu se va tranşa niciodată în stradă, aşa cum spera USL şi cum se temea PDL.

Din acest punct mort, în care ne-a adus absenţa faptelor decisive care să schimbe determinant România, nu se va ieşi cu vorbe, indiferent cât de tare le vor amplifica televiziunile de partid, ci tot cu fapte. Abordând frontal cea mai spinoasă problemă a României: relaţia dintre elita politică şi cetăţeni.

Indiferent ce au făcut până acum, indiferent de păcatele trecutului sau de semivictoriile prezentului, în confruntarea de anul acesta toţi actorii politici importanţi şi regimentele lor vor fi judecaţi în special după cât de credibile sunt măsurile concrete pe care le vor propune pentru distrugerea relaţiilor mafiote dintre clasa politică, administraţie şi firmele clientelare. Va fi o campanie a propunerilor radicale. Iar singurele garanţii care pot da greutate promisiunilor pe care le vor face sunt oamenii pe care îi vor promova pentru a le pune în aplicare. Pentru că doar un număr consistent de noi politicieni, cu o carieră solidă în spate, ar putea avea o şansă ca după ce vor veni la putere să permită ca o garnitură de profesionişti autentici să ajungă în toate poziţiile-cheie ale statului, astfel încât să poată fisura complicitatea toxică dintre partide şi SISTEM.

Din acest punct de vedere, presiunea cea mai mare o resimt Traian Băsescu şi PDL. Ei trebuie să recupereze avansul pe care l-a luat opoziţia. Primul care va muta în această nouă rundă va fi preşedintele. Chiar dacă va avea un mandat de tranziţie, omul pe care îl va desemna ca înlocuitor al lui Emil Boc ar putea înclina decisiv balanţa în confruntarea electorală. Mai important decât atât, numele noului premier ne va spune dacă destinaţia spre care Traian Băsescu îndreaptă "nava" este pe malul la care vrem noi să ajungem.