Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată. Modul în care PDL va gestiona tensiunile interne fără precedent şi va aborda viitoarele alegeri nu îi priveşte însă doar pe liderii şi membrii săi, dintre care mulţi începuseră să creadă că vor guverna veşnic, ci va avea un efect mult mai profund: va modela raportul de forţe pe scena politică pentru o perioadă lungă de timp.

După cum scriam săptămâna trecută, demisia premierului şi formarea unui nou Cabinet sunt iminente. Acesta este principalul răspuns pe care Traian Băsescu şi Emil Boc îl pregătesc pentru detensionarea situaţiei politice, dar şi pentru ca PDL să-şi stopeze declinul accelerat în sondaje şi, eventual, să recupereze ceva din ce a pierdut - o mişcare la care premierul nu s-a opus niciodată, contrar speculaţiilor, fiind în continuare fidel total parteneriatului pe care îl are cu preşedintele.

Însă, chiar dacă Traian Băsescu va reuşi să convingă un tehnocrat de marcă să preia conducerea Guvernului şi să demonstreze astfel că resursele de competenţă ale actualei puteri se extind dincolo de rezerva destul de limitată a activiştilor de partid, este evident că mişcarea nu poate avea rezultate miraculoase pentru PDL. În cel mai fericit caz va stabiliza cota sa electorală la 20%, absolut insuficient pentru a putea spera că va mai rămâne la putere.

Impasul în care se află atât principalul partid de guvernământ, cât şi protectorul său - al cărui mandat prezidenţial ar putea deveni irelevant dacă USL vine la putere - era cât se poate de previzibil. Cu mult înainte de gestul jenant comis faţă de Raed Arafat şi de protestele ce i-au urmat, devenise evident că PDL nu va putea depăşi un prag electoral modest - ceva peste 20%, după cum au indicat sondajele din decembrie. Şi asta nu din cauza (doar a) măsurilor de austeritate pe care şi le-a asumat, cât mai ales a contradicţiilor fundamentale ce au caracterizat acest partid în ultimii ani, pe care nimeni nu a avut tăria să le abordeze frontal şi, cu atât mai puţin, să le rezolve.

Cum poate un partid care a venit şi a rămas la putere pe baza unui discurs justiţiar să se aştepte să fie votat din nou pentru măsurile de reformare a justiţiei pe care le-a luat, pentru libertatea de acţiune de care se bucură procurorii, judecătorii şi agenţii de integritate, dacă în acelaşi timp a tolerat şi chiar s-a hrănit din corupţia multora dintre liderii săi?

Cum poate un partid să pretindă că militează pentru promovarea unui nou tip de politician, iar în realitate să lase majoritatea pârghiilor de conducere locală în mâinile unor lideri care nu ştiu altceva decât practicile capitalismului roşu?

Cum poate un partid să pretindă că a introdus noi standarde etice pentru politicienii săi, dacă ignoră analizele propriei comisii de etică, golind de sens o instituţie internă vitală oricărui partid care doreşte să se reformeze?

Cum poate un partid să pretindă că este modern, european, dar să mizeze, pentru a se menţine la putere, în primul rând pe voturile pe care poate să le adune în schimbul sacoşelor cu ulei şi făină şi al plicurilor cu bani, sau prin maşinaţiunile primarilor fidelizaţi cu procentele care le revin din proiectele de infrastructură ce trec prin mâinile lor?

După cum scriam cu exact un an în urmă, marea performanţă a Partidului Democrat Liberal este că a devenit şi a rămas principala forţă politică a României fără să dea răspunsuri explicite la întrebările de mai sus. În timp ce toate celelalte partide au eşuat lamentabil în tentativa de a invoca circumstanţe atenuante care să le justifice falimentul moral, PDL a făcut slalom printre contradicţiile jenante, oferindu-ne numai adevăruri sugerate: toate partidele trăiesc în ipocrizie; nu poţi schimba lucrurile peste noapte; într-o ţară în care marea majoritate supravieţuieşte practicând corupţia, nu poţi câştiga decât jucând în aceeaşi horă; nu poţi guverna fără să dai ceva la schimb structurilor de putere; predarea ştafetei către noua generaţie de politicieni trebuie făcută cu grijă, deoarece tinerii nu au experienţă şi nici nu trebuie să îi supărăm pe veterani; nu putem să nu cumpărăm voturi. Şi mai ales: "noi suntem răul mai mic". Spaima şi dezgustul faţă de răul cel mare i-au făcut pe mulţi să uite să mai întrebe de ce nu poate fi PDL mai mult decât un rău mic.

Democrat-liberalii nu au fost preocupaţi să reflecteze la această idee şi nici să-şi rezolve problemele identitare pe care le genera. Priorităţile, dar mai ales beneficiile guvernării au amânat toate deciziile radicale, dar vitale pentru ca partidul să iasă din ambiguitatea ideologică şi morală care i-a subminat toate bunele intenţii.

Întrebările pe care le puneam înainte de congresul PDL de anul trecut au devenit şi mai acute în prezent. Pentru că ele tot fără răspuns au rămas. Deşi a existat o schimbare de lideri la vârful partidului, aceasta nu a dus la modernizarea partidului, aşa cum fusese ea promisă de Emil Boc în campania pentru realegerea sa ca preşedinte. Blaga, Videanu, Berceanu - identificaţi la vremea respectivă drept principala forţă retrogradă a partidului - au făcut un pas înapoi, dar atitudinea noii conduceri faţă de principalele teme ce au oprit partidul de la a capitaliza lucrurile bune pe care le-a făcut nu s-a modificat substanţial.

Nici politizarea administraţiei nu a fost stopată, nici numirile în funcţii importante ale unor incompetenţi, mediocri sau corupţi nu au încetat, nici atragerea de profesionişti neînregimentaţi politic care să primească poziţii-cheie în administraţie nu a devenit o prioritate şi nici corupţia la vârful partidului nu s-a domolit.

Prezenţa timp de aproape trei ani în fruntea Secretariatului General al Guvernului a unui personaj precum Daniela Andreescu spune totul despre cât de prost funcţionează politica de resurse umane la cel mai înalt nivel al PDL - ca de altfel şi la nivelul Preşedinţiei, deoarece Andreescu a fost şi consiliera lui Traian Băsescu aproape doi ani. Nu atât faptul că rude de-ale ei au obţinut spaţii comerciale şi posturi în Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, din subordinea SGG, este uluitor - la scara golăniilor care s-au comis şi se comit cu imobilele RA-APPS, fapta echivalează cu o găinărie -, cât reacţiile ei după ce a fost sancţionată.

După ce a pledat în apărarea sa folosind argumentul că "soţul nu e rudă", Andreescu îl dă acum în judecată pe fostul ei şef, Emil Boc, pentru abuz în serviciu, avându-l ca avocat pe celebrul Doru Giugula, colaborator cu acte al Securităţii, potrivit CNSAS. Acelaşi Giugula a fost şi şef al grupului PSD în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe vremea când celălalt fost şef al Danielei Andreescu, Traian Băsescu, devenise ţintă vie pentru aceştia. Dacă în materie de profesionalism şi onestitate ne-am lămurit, nici măcar când vine vorba de loialităţi PDL nu este în stare să găsească oamenii potriviţi? Se pare că nu.

Dacă problema loialităţii îi priveşte în exclusivitate pe Emil Boc şi ai săi, nu acelaşi lucru se poate spune despre corupţie. Aici interesul celor ale căror voturi le regretă acum a fost şi rămâne maxim. Şi în această privinţă momentul schimbării din mai 2011 a fost ratat. Misiunea descoperirii şi eliminării din partid a corupţilor şi a incompatibililor a fost lăsată în exclusivitate în sarcina DNA şi a Agenţiei Naţionale de Integritate.

Chiar nu ştiau Emil Boc şi adjuncţii săi cu ce se ocupă primarul Clujului, Sorin Apostu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, şeful Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, şeful Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, ministrul Muncii, Ioan Botiş, secretarul de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica, liderul PDL Maramureş, Mircea Man, şi şefa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean?

Primul semn că marea schimbare din mai 2011 nu este doar o vorbă în vânt ar fi trebuit să fie eliminarea acestor oameni din partid. Ulterior, când DNA şi-ar fi înfipt colţii în afacerile lor necurate, şeful partidului ar fi putut para lejer acuzaţiile privind complicitatea celor de mai sus cu oameni din imediata sa apropiere, cum este Ioan Oltean. De ce nu a făcut-o? Poate pentru că aceste complicităţi valorau mai mult decât integritatea partidului.

În aceste exemple, însă, stă răspunsul la întrebarea de ce se prăbuşeşte PDL în condiţiile în care în anumite domenii, chiar foarte importante, a performat mult mai mult decât oricare alt partid: pentru că a lăsat permanent impresia că tot ce a făcut bine i-a fost impus din altă parte, de către alte instituţii, şi că singurul merit autentic este că nu s-a opus vectorilor schimbării, aşa cum a făcut-o permanent, violent, Partidul Social Democrat.

Concluzia, poate uşor nedreaptă faţă de o mână de lideri ai partidului, este că PDL nu are forţa interioară de a evolua singur, de a merge pe picioarele sale fără ajutor sau fără a fi obligat. Iar dacă un partid nu poate să se împingă pe sine înainte, cum o să reuşească să facă asta cu o ţară întreagă?!

Pentru PDL este mult prea târziu pentru jumătăţi de măsură. Dacă doreşte să rămână un partid de prim rang, nu are altă şansă decât să ia decizii radicale, care să convingă acel segment al societăţii, profund apolitic, care numără milioane de oameni, că modernizarea României, şi nu rămânerea la putere, cu orice preţ, este misiunea sa principală.

Nu manipularea legilor electorale şi redesenarea colegiilor îi vor salva de la o înfrângere istorică, ci ideile şi principiile prin care unii lideri PDL şi-au construit deja o consistentă platformă de popularitate. Nu voturile din mediul rural, cumpărate la preţ de criză, îi vor ajuta să reziste manipulării televizate a opoziţiei, ci acelea primite în schimbul unor gesturi politice cât se poate de concrete, care să marcheze o reală desprindere de strategia fesenistă de fidelizare a unor clase privilegiate şi de ignorare a intereselor pe termen lung ale României.

Iar dacă Emil Boc nu are convingerea şi forţa de a promova, începând de mâine, o altă strategie de conducere a PDL şi de a se despărţi definitiv de acei secunzi care sabotează constant deciziile reformiste ale colegilor, cel mai onorabil gest pe care îl poate face este să renunţe şi la funcţia de preşedinte al partidului. Există oameni în politică, în PDL, pentru care viitorul nu este dominat de angoase, ci de speranţe, şi care i-ar putea lua locul fără ezitare. Le lipseşte doar sprijinul celor ce spun că le pasă de viitorul României, dar nu îndrăznesc să se desprindă de trecutul ei.