Influentul senator PSD Cătălin Voicu a acceptat să descrie cu lux de amănunte "viaţa de puşcărie", aşa cum a fost ea trăită de un ales al neamului care deţine şi gradul militar de general în rezervă, care şi-a trăit toată viaţa în exclusivistul cartier Cotroceni şi a activat în stratosfera administraţiei: la Preşedinţia României, în SPP, în MAPN şi la MAI.

23 martie 2010: Cătălin Voicu e audiat în Comisia Juridică a Senatului României, unde le cere colegilor să nu dea aviz favorabil pentru arestarea sa, alesul neamului manifestând o oroare sinceră de puşcărie. Într-o stenogramă nedatată a unei convorbiri interceptate de serviciile secrete este surprins un dialog între senatorul Cătălin Voicu şi controversatul afacerist Marius Locic, în care politicianul zugrăveşte arestul poliţiei în culori negre: „Nu vă puteţi închipui ce e acolo. Arestul din Capitală, de la minus 2, ăla care e pe tubulatură - Evul Mediu. Uşi negre de fier, zăbrele şi lacăte, nu au aerisire, ţigani, bandiţi, te f ... ăia în c... , te omoară. Iar noaptea, din furculiţa care o au, o ia şi o ascute şi-o bagă în gât. Pe arest preventiv sunt tot felul de borfaşi, tot felul de bandiţi".

30 martie 2010: Cătălin Voicu iese pe poartea vilei purtând o şapcă Nike pe cap, o geacă sport, care-i conferă o alură tipică de valutist. Ţinuta e completată de o geantă turcească de vinilin, al cărei conţinut îl dezvăluie jovial jurnaliştilor strânşi la poartă: „E strictul necesar. Exact cum am făcut şcoala militară de ofiţeri activi. Mi-am luat periuţă de dinţi, lenjerie de corp, ca orice om care pleacă în campanie. Acolo nu ai timp de citit. Acolo trebuie să faci exerciţii fizice să te menţii şi o să-mi aduc aminte de acum 24 de ani când eram tânăr, tânăr, tânăr absolvent al şcolii militare de ofiţeri activi. Şi mi-am luat tot ceea ce înseamnă chestiuni de igienă, lenjerie de corp".

18 iulie 2011: După un an, trei luni şi optsprezece zile, Cătălin Voicu iese pe poarta puşcăriei Rahova, fiind aşteptat de fostul deputat PSD  Şerban Nicolae. Imediat după eliberare, Voicu a declarat: „Am fost cel mai arestat personaj din România. Vă rog să căutaţi în anale şi n-o să mai găsiţi alt român ţinut în arest nejudecat atâta timp".

Cât de grea a fost viaţa în puşcărie?

Cătălin Voicu: Ca militar, am fost obişnuit să trec prin orice fel de greutăţi, orice fel de încercări. Un militar are o anumită conduită, o anumită educaţie, o anumită rezistenţă, dar foarte greu, aproape de neexprimat în cuvinte, este pentru familie. Primele victime într-o familie sunt copiii şi părinţii. Pentru tatăl meu este mult prea târziu. Pe fondul supărării, i s-a declanşat un cancer de colon, rebel şi galopant. În momentul în care instanţa a început să mă pună liber şi să mă tot întoarcă înapoi în recurs, tatăl meu n-a mai rezistat, şi atunci s-a declanşat cancerul de la un nodul, care pe RMN era, să zic, cât un vârf de deget. În trei luni de zile a avut o creştere atât de mare, aproape inexplicabilă din punct de vedere chirurgical, care a ajuns, ca volum, între o portocală şi o gutuie. Vorbim aici pe documente medicale. A fost operat de urgenţă de doctorul Beuran. Mama, soţia şi copiii mei mi-au ascuns chestia asta şi au suportat în tăcere. Eu nu ştiam că tatăl meu are cancer, pentru că dacă mi-ar fi spus, presupuneau că asta ar fi ca un element în plus care te poate prăbuşi în plan psihic".

Aţi fost vizitat de părinţi în închisoare?

C.V.: Niciodată. Numai pe soţie am primit-o la mine, pentru că n-am vrut să expun părinţii şi copiii. Această traumă, pentru un om care are o condiţie normală, este de neexprimat în cuvinte, pentru că un penitenciar are anumite reguli, dar regulile sunt dintre cele mai necunoscute publicului convenţional. În ce sens? Vorbitoarele sunt fie la cuşetă, faţă în faţă prin geam, dar în dreapta şi stânga ta ai persoane din toate categoriile socio-profesionale venite şi ele la vorbitor. Nu vreau să alunec în zona rasismului, dar teoretic trebuie să admiteţi că pot fi şi persoane de o anumită condiţie, nu o să spun neapărat ţigani. Ei, din cauza  limbajului, a climatului, a personajelor pe care le vezi la vorbitor, un om normal este traumatizat. Dară-mi-te un copil. Or, a-mi aduce copilul şi a-l expune acolo, însemna că ultima brumă de echilibru pe care o mai avea acasă, în sânul familiei mele, să i-o distrug.

Cum a trecut fiul peste arestarea dumneavoastră?

C.V.: Copilul a prins doi ani cu mine în arest. Cel mai greu a fost în primele două luni, când s-a produs toată povestea cu mine, fiindcă a fost dată în mass-media, prezentată pe acele melodii clasice din filmul La Piovra şi  fiindu-mi asociate tot felul de terminologii,  ca „Naşul" (n.r. - film celebru, realizat după cartea lui Mario Puzo). Imagina­ţi-vă cum a fost pentru copilul meu să suporte chestiunea asta şi să trebuiască să dea explicaţii la şcoală. Copiii oricum  au dacă nu o doză de răutate sprecifică copiilor, cel puţin o doză de curiozitate: „Băi, ce-a făcut taică-tu?". Ei, lucrurile astea nu doar că îi distrug voinţa de a învăţa, dar îi pot distruge şi voinţa de a supravieţui. Însă băiatul meu în fiecare an s-a calificat la tot ce-nseamă olimpiadă organizată. A terminat şcoala doar cu media 10.