Cu ce sentimente aţi primit vestea numirii în rangul de cardinal al Bisericii Catolice?

PF Lucian Mureşan: În primul rând, doresc să spun că nici o clipă nu am ezitat să atribui această numire din partea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea întregii Biserici Române Unite. Este prezenţa vie şi suferitoare a Bisericii Unite care a primit recunoaşterea purpurei. Această Biserică, în care m-am născut şi am fost crescut de părinţii mei, este mama de suflet al atâtor români care s-au dedicat pe altarul Domnului şi al neamului românesc. Personal, îmi exprim recunoştinţa faţă de harul Cerului oferit atâtor suflete ce şi-au păstrat, cu toate greutăţile şi încercările vieţii, credinţa şi unirea cu Biserica zidită pe mărturia apostolului Petru.

Sunteţi al treilea cardinal român şi totodată greco-catolic. Ce anume vă leagă de prezenţa celor doi înaintaşi care v-au precedat în cinul purpuraşilor?

L.M.: Am dorit din pruncie să-l slujesc cu toată inima pe bunul Dumnezeu în Taina Sfintei Preoţii. Părea un lucru imposibil fiindcă nu aveam nici optsprezece ani şi Biserica Română Unită fusese desfiinţată. Am ajuns să-mi câştig pâinea ca muncitor într-o carieră de piatră timp de 10 ani, dar am putut urma patru ani de pregătire în Institutul Teologic de grad universitar romano-catolic de la Alba-Iulia, de unde am fost exmatriculat la impunerea Securităţii din cauză că eram greco-catolic. După ieşirea din închisoare a episcopului de Maramureş dr. Ioan Dragomir am fost hirotonit preot de către acesta în 1964. Legătura cu episcopul Dragomir şi cu cei doi cardinali a fost, înainte de toate, legătura cu bucuria rezistenţei în credinţă, prin care orice suflet câştigă bătălia cu lumea şi mirajele sale. Cardinalii Iuliu Hossu şi Alexandru Todea au fost nu numai pentru Biserica Unită, dar şi pentru rezistenţa sufletească a neamului românesc, faruri de lumină şi adevăr. Sunt temeliile noastre sufleteşti, iar pentru mine, personal, încredinţarea neputinţei proprii în faţa Providenţei, care le alege pe cele slabe ca să le ruşineze pe cele tari, cum spune sfântul apostol Pavel. Vă închipuiţi cu ce sentimente de nevrednicie am primit, în ascultare, consacrarea episcopală în 1990, apoi, mai târziu, numirea de Întâi-stătător al Bisericii noastre? Cu atât mai mult, acum, această onoare din partea Sfântului Părinte! Adesea mă întreb de ce Dumnezeu îşi alege instrumente aşa de neînsemnate pentru a-şi continua lucrarea de mântuire din lume, dar Evanghelia ne învaţă că aşa este drept pentru a vedea cine este Cel care pe toate le împlineşte.

Numele de cardinal vine de la „cardo", care înseamnă „balama, ţâţână" în latină. Numirea drept cardinal este o recunoaştere a unei misiuni de susţinere a Bisericii. Cum s-ar putea defini contribuţia Preafericirii Voastre la susţinerea Bisericii într-o lume precum cea în care trăim azi?

L.M.: Dacă se mai poate numi susţinere la vârsta mea înaintată, atunci aş fi foarte încântat să pot oferi cu viaţa mea până la ultima suflare, pentru Dumnezeu şi Biserică, ceea ce voinţa divină mai aşteaptă de la mine. Orice jertfă, orice rugăciune pentru bine şi adevăr rămâne în veac. Suntem într-o lume foarte declasată, dar asta nu-i ia lui Dumnezeu nimic din atotputernicia lui. Nimeni şi nimic nu ne împiedică să facem binele şi să fim altruişti. A priveghea făcând bine înseamnă să lăsăm Domnului dreptul vieţii noastre. Or, binele se scrie din lupta cu răul şi numai Hristos a putut să-l nimicească lăsându-se strivit de el. Răul iese la iveală numai atunci când inimile noastre acceptă să se jertfească, să creadă cu tărie că nu moartea sau necazul au ultimul cuvânt de spus, ci numai Dumnezeu. Timpul ce trece este dat tuturor ca har. Acest lucru este cel mai bun apostolat şi mărturie pe care Dumnezeu o aşteaptă de la fiecare în parte. Numai cu dăruire şi jertfă se poate ridica o societate.